Laureata Premiului Nobel pentru anul 2018, scriitoarea poloneză Olga Tokarciuk, a ajuns la concluzia, că oamenii nu știu să îmbătrânească. Și asta pentru că nimeni nu ne învață cum, afirmă protagonista romanului RĂTĂCITORII. Drept urmare, atitudinea față de vârstnici conține un fel de reproș, de parcă ei ar purta vina pentru situația în care au ajuns, zice scriitoarea, folosindu-se de vocea internă a protagonistei Caren, care hoinărește în căutarea timpului pierdut. Dacă Marcel Proust nu ar fi monopolizat această formulă, Olga Tokarciuk neapărat era să o pună în aplicare. Exact când rostogoleam prin minte pasajul descoperit în finalul romanului, o televiziune respectabilă dădea pe post un reportaj, a cărei autoare declara, cu un fel de compasiune artificială, că tot mai mulți oameni de vârsta a treia aleg să îmbătrânească frumos. În lipsa de dovezi statistice sau sociologice de natură să probeze fenomenul ascendent, aserțiunea patetică era un fel de ambalaj jurnalistic pentru povestea unui cuplu de vârstnici, care continuă o viață activă, găsindu-și rostul în activități de utilitate publică. Prin urmare, autoare reportajului încerca să acrediteze etalonul îmbătrânirii frumoase, ceea ce presupune, sugerase tânăra jurnalistă, ca vârstnicii să nu devină o povară pentru societate, dar mai ales pentru ei înșiși. Nici prin cap să-i treacă, colegei de breaslă, că reportajul l-ar fi putut urmări vecinul meu de la parterul blocului în care locuiesc. El are un picior amputat până pe deasupra genunchiului și din cauza asta suportă un fel de arest la domiciliu. Vecinul de la parter, dacă a văzut reportajul, s-ar putea să fi gândit că îmbătrânește exact invers decât tot mai mulți oameni de vârsta a treia. După ce pretura Râșcani s-a îndurat și a instalat o rampă metalică peste cea abruptă, de beton, cu care era dotată intrarea în bloc, vecinul de la parter, Ion Fistican, a putut să manevreze mai lesne scaunul cu rotile, ca să iasă în fața casei pentru o gură de aer. În urmă cu o lună, s-a încumetat să îmi spună, că visează să procure un scaun cu propulsie electrică, dar pensia de fost polițist nu-i permite să se apropie cu pași prea grăbiți de împlinirea visului. Dacă ne uităm în jur, vom vedea o mulțime de vârstnici, care nu au nicio vină că îmbătrânesc urâcios, dacă e să folosim criteriul din reportajul televizat despre care vă spuneam mai sus. Îi putem întâlni dimineață pe la tomberoane, inspectându-le înainte să vină autospeciala care adună gunoiul. Sau la piața de vechituri din preajma gării feroviare. La oficiile poștale ori la bănci, unde stau cuminte la coadă ca să plătească facturile. Ori cerșind la porțile bisericilor. Cred că veți fi de acord, că autoarea reportajului despre vârstnicii frumoși ilustrează observația Olgăi Tokarciuk despre lipsa glandei de secreție a empatiei, atunci când suntem tineri. Când ne ascundem, intuitiv, îndărătul unei draperii, mai grele decât cortina teatrală, ca să ne lăsăm acaparați de iureșul agendei cotidiene sau de lenevia și toropeala vacanțelor. Ca nu cumva să ne vedem, chiar și accidental, în oglinzile unor fețe îmbătrânite, împovărate și împovărătoare.
Minutul lui Vasile Botnaru- A ÎMBĂTRÂNI FRUMOS …ASTA CUM?
