Obsesia maniacală a curățeniei în habitaclul autoturismului face parte din noile trăsături ale masculinității, nu încape nicio îndoială. Ghilitul meticulos după cea mai mică burniță, când stratul de praf de pe capotă se transformă, catastrofal(!), în mici cratere, ca cele lăsate de vărsatul de vânt, produce satisfacția comparabilă cu efectele pescuitului, a unui meci de finală UEFA sau, mai nou, a alergatului pe coclaurile patriei sau în beciurile de la Cricova.
Cultul spălatului de mașini – mai ales al vechiturilor fardate – îmi amintește de Albania, pe când concura cu Moldova pentru statutul de cea mai săracă țară din Europa. Spălătoriile auto erau la tot pasul, completând mozaicul alcătuit din gherete cu zăbrele din armătură și cazemate de beton moștenite de la regimul comunist. Spălatul mașinii e obligatoriu ca rugăciunea, îmi zicea atunci un taximetrist de la Tirana, care făcea slalom ca să iasă din cleștele traficului sufocant din piața centrală înfiptă în turnul unei moschei.
Eu parcă nu m-aș încumeta să pun în balanță prezența la slujbă și spălatul mașinii, dar nici nu aș fi sigur că biserica are mai multă priză în inima unui automobilist sadea.
Orele petrecute la spălătoria auto fac parte din tabietul său masculin. Nevestele rabdă cu stoicism monahal această obsesie – tulburare, deviațiune, dereglare, ziceți-i cum vreți – dar nu ratează nicio ocazie să bălmăjească, cu gelozie prefăcută, că se simt dezmăritate după ce vecinii de pat conjugal s-au însurat cu mașinile lor. Dar ce știu ele despre adevărata dependență, când un JIGULI (Trabant) era piscul celor mai îndrăznețe speranțe de viață. Abundența de astăzi a domolit focul mistuitor al mândriei de altă dată de a avea în posesie o Volgă sau un Moskvich. Cel mai recent răcnet al concernului Volvo sau Renault nu te mai scoate în față, pentru că mereu îți va tăia calea un răcnet și mai proaspăt. În coada de la spălătorie competiția cailor-putere se potolește, mașinile se cumințesc. Nu și stăpânii. Cu cât mașina e mai bengoasă, cu atât mai țâfnos e proprietarul. De la el și până la fata ori băiatul cu cârpa și aspiratorul “e o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit …”. Ba nu, trei decenii au fost suficiente ca să se reconstituie boierimea neaoșă, în locul nomenclaturii sovietice, căreia i se cuvenea mașina la scară și servitoare în casă pentru menaj și nu doar. Boierii zilelor noastre se pricep la fel de bine să țină distanța ca nu cumva să se contopească cu te miri ce omănași de la Spații verzi ori din personalul de la sala de sport născuți ca să adune gunoaiele după prințișorii banilor gata și să le intre în voie.
Ei sunt deosebit de impozanți pe fundalul urban dominat de tomberoane burdușite cu deșeuri puturoase, colivii urâcioase îngurgitând recipientele de plastic, mormane de resturi de materiale de construcție împrăștiate în jurul șantierelor asemănătoare cu niște melci gigantici fără cochilie.
Limax, parcă așa se numesc acele scârboșenii ce lasă în urmă dârele sidefii. În preajma batimentelor proaspete, vorba celebrului spicher al parlamentului, se adună, ca furnicile la miere, toată gama imaginabilă de pe piața auto – autoturisme cu tăietura coreeană a ochilor, cu botul nemțesc de câine de luptă, cu funduleț cochet franțuzesc, sau lățite în șale ca gospodinele din nordul Europei ori crăcănate ca un cowboy american. În interiorul fiecărui autoturism sălășluiește câte un ghem de viață paralelă, o minge de cristal cu fulgi ce gravitează în jurul pasiunii obsesive a proprietarului pentru curățenia impecabilă în habitaclu.
