Aleșii poporului erau bine dispuși. Se salutau prietenește, chiar dacă unii erau în rol nefericit de opoziție, iar alții, bine mersi, în fotoliile comode ale majorității. E și normal așa să fie. Căci sunt și ei mai întâi oameni, apoi aleși. Ultima ședință. Ultimul subiect. Ce poate fi mai plăcut. Biletele spre mări și oceane așteptau cuminte în buzunare clipa decolării, iar la tribuna centrală un șef de comisie spunea ceva despre familie. Vocea ei, mai mult indiferentă decât plăcută, cu o tonalitate mai mult leneșă decât liniștită, propunea colegilor săi ca, din acea clipă, familii numeroase să fie considerate nu familiile cu trei copii, cum era până acum, dar cu cinci copii. Chipurile, micșorând numărul familiilor numeroase, avem de câștigat dublu. Pe de o parte, vom ameliora situația precară demografică, pe de alta, vom salva bugetul social care, iată- iată, poate plesni în orice moment. Exercițiul aritmetic cu cele două cifre din start a fost acceptat de către deputați ca o axiomă care nu necesită dezbateri. Cineva chiar propuseră să se purceadă la procedura de vot, ocolind etapa întrebărilor.
Ioana Ciobanu, deputat neafiliat, aruncând o privire prin sala de ședințe, înțelesese, din zumzăitul de știubei al ședinței, că nu are rost să li se adreseze colegilor. De aceea, potrivind microfonul de la tribuna centrală, își opri privirea în ochiul unei camere de luat vederi. Și începu să povestească acestui ochi de cameră, care îi devenise drag pentru moment, frânturi din copilăria sa. I se păru că ochiul magic îi răspunse într-un moment printr-o sclipire de încurajare. Și într-adevăr vocea-i deveni mai curajoasă și mai convingătoare.
Zumzăitul ascultă și el cum o mamă, undeva într-un sat de prin părțile Nisporenilor, rămasă de tânără fără soț, de una singură, se zbătea din răsputeri să-și ridice cei patru copii ai ei. Unul mai mic decât altul, copiii erau deprinși să poarte hăinuțele cu mare grijă, căci știau că la anul paltonul lui va încălzi umerii surorii ori fratelui mai mic. Cizmulițele lor nu știau de pârtie, precum știau cizmulițe altor copii. Toate rochițele le erau de sărbătoare. Curățele și călcate ele așa și rămâneau ca noi, chiar și când fetele nu mai încăpeau în ele. Povesti apoi cum oamenii din sat se fereau, dându-i voie ei să cumpere prima pâine. Și când vânzătoarea îi punea în plasă în loc de patru pâini cinci, ea zicea că ați greșit, că mama mi-a zis să cumpăr numai patru. Apoi, numaidecât se găsea vreo mătușă care parcă, ajutându-i să potrivească plasa cu pâine în spate, strecura pe neobservate și patru covrigi mari în plasă. Își mai aminti cum maică-sa, aflând cine i-a aburcat plasa cu pâine zicea. „Să-i dea Domnul sănătate mătușii Marioara, că-i bună la suflet.”
În școală erau cei mai buni la învățătură și aveau cele mai îngrijite cărți și caiete. Nu puteau să-și permită să facă mâzgăleli. De aceea, când alți elevi deja aruncau caietele ca fiind scrise, caietele lor, fără nicio pată de cerneală, fără corectări și îndreptări de tot soiul, erau ocupate doar până la jumătate de temele pentru acasă.
Maică-sa, de-o blândețe rară, nu ridica vocea nicicând, nici la copiii ei, nici la cei străini. Așa și o cunoșteau sătenii, cu ochii triști, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Și numai când cineva îi obijduia copiii, se furișa în casa cea mare, lăsa capul pe fotografia în ramă neagră a soțului și, plângând în șoaptă ca nu cumva s-o audă copii, îi tot spunea să doarmă liniștit acolo, dincolo, că se descurcă ea încetișor. Apoi, mângâind pe creștet copilul obijduit, îi ridica din poale capul și zicea: „Las’ că vorbesc eu cu dânsul. N-o să mai pună mâna pe tine cât o să trăiască”.
Tot mânată de amintiri, doamna Ciobanu nici nu observă când dispăru zumzăitul din Parlament. Spuse mulțumesc camerei de luat vederi pentru susținere și așa, mai mult sie decât cuiva zise: „Nu eram o familie numeroasă. Căci nu eram cinci. Eram la mama doar patru copii.
