Satul basarabean, care mai ieri talpa țării era, astăzi, cu lacăte la porți, cu uși zăvorâte în lanțuri, demult nu mai are nimic. Nici plugari nu mai are, nici țărani, nici doctori, nici învățători nici copii și nici elevi. Nimic. Plugarul de plug a uitat, Țăranul de țarină s-a lepădat. A uitat de brazda născută din grâne. Nu mai aude de șoapte de nuc. Și pierde în nesimțuri, fiorul țară. Sfâșiitor de pustiu devine şi Omul. Omul piatră deșartă apare. Piatra – n nisip se destramă. Nisipul prin lumi de nelumi rătăcește. Se prăpădește basarabeanul.
De unde morală? De unde durere? De unde tăcere într-un fir de nisip?
Focul din vatră cine-l mai poate aprinde? Mâna femeii cine să o sărute? Nu mai avem nici prieteni nici frați. Pentru cine poeme poetul să scrie când totu-i pustiu şi ruine?
Frunză dusă pe ape e astăzi Moldova. Se zbate cu disperare, ba spre malul de Est, ba spre malul de Vest. Într-o zi bate mătănii unei icoane. A doua zi altei icoane. Ieri cu Boje tarea, mâine cu „Deșteaptă române” A obosit să penduleze biata Basarabie.
„Voi moldovenilor, ce hram vreţi să purtaţi? Voi moldovenilor încotro vreţi să o luaţi? Întreabă nedumerit vecinul din stânga. Dă din umeri în derută vecinul, din dreapta. Şi ambii, făcându-şi cruce „A ducă-să pustii” , neam de rătăcitori care nu știu ce fac.
Între timp moldovenii, zăpăciți definitiv, o duc tot într-un chiot şi-o veselie, de parcă ar fi vremuri de ciumă. La braț cu Bahus, se pierd în petrecanii de dezmăț și nebunie. Ba o vânătoare domnească le tulbură minţile. Ba nişte convorbiri telefonice le spulberă somnul. Ba roşu-împărat li-e tată şi mamă. Ba verde-mpărat li-e Tatăl din Ceruri.
Ba omul înalt li-e toiag de nădejde. Ba omul – drumeţ le pare mai vesel. Declară iubire lui Vanea Turbincă, în slăvi îl ridică pe un prost de Dănilă.
E cu dreptate azi Parlamentul. Mâne…. mane-i convins că de treabă-i Guvernul. Se poate întâmpla peste noapte și unul și altul să devină dușmanii de moarte.
În hohote râde. În hohote plânge. Nimeni nu ştie: De unde pornește și unde va ajunge. Da poate nu vine. Da poate că pleacă. Da poate în genere zboară pe-o coastă.
Parcă am fi blestemați de urgie, să nu mai ieșim din sărăcie.
Din sărăcie spirituală în primul rând. Pentru că omul sărac cu duhul e de două ori mai sărac.
Nimic, se pare, sfânt şi nobil n-a mai rămas. Ne vindem zilnic unii pe alţii. Ca mai apoi și unii și alții să ne lăsăm cumpărați. Trădătorului de ieri, azi îi purtăm cinste. Duşmanul de ieri, care ne-a frânt, ne-a despărțit de copii, ne-a batjocorit nevestele, astăzi îl avem de prieten. Iar prietenul care numai dăunezi ne-a întins o mână de ajutor, astăzi îl hulim şi-l batjocorim. Scuipăm în fântâna din care bem apă.
În turbăciune mușcăm mâna ce ne întinde o bucată de pâine.
În concluzii putem afirma cu certitudine căTrăim pe zi ce trece tot mai bine .
