„Pesimistul se plânge de vânt, optimistul așteaptă ca acesta să se schimbe, realistul ajustează pânzele”
— William Arthur Ward
Când eram copil, de fiecare dată când părinții mei primeau musafiri, mama arăta cu degetul spre mine, spunând cu optimism discret: „Când fiul meu va împlini optsprezece ani, vom avea liniște și nu va trebui să se înroleze în armată.” Tatăl meu, mult mai precaut, răspundea imediat: „Nu te baza pe asta. Țările din jurul nostru nici măcar nu ne recunosc dreptul de a exista.”
Cu alte cuvinte, tatăl meu transmitea un adevăr simplu: vântul nu s-a schimbat, iar pânzele trebuie mereu ajustate.
De la înființarea sa în 1948, Israelul a fost nevoit să-și apere existența într-un mediu regional complex și ostil, rămânând vigilent în fața unor amenințări persistente și în continuă evoluție.
Ca majoritatea israelienilor, am făcut serviciul militar obligatoriu. Mai târziu, fiul meu Dori și fiica mea Inbar s-au înrolat și ei, contribuind fiecare la apărarea țării noastre. Această continuitate între generații a apărut din necesitate.
Traiul în Orientul Mijlociu impune un realism lucid: capacitatea de a înfrunta realitatea cu eficiență, păstrând totodată speranța că, într-o zi, pacea cu toți vecinii noștri va fi posibilă.
De la începutul ultimei confruntări, respectiv operațiunea militară împotriva regimului iranian, atenția mea a fost împărțită. Pe de o parte, mă dedic îndatoririlor mele de ambasador în R. Moldova. Pe de altă parte, rămân atent la siguranța copiilor mei, care continuă să-și urmeze rutina zilnică în Israel cât de mult este posibil în aceste vremuri tulburi: muncă, studii și timp petrecut alături de prieteni și familie.
Israelienii folosesc aplicația Comandamentului Frontului Intern, care oferă alerte în timp real pentru rachetele și dronele lansate din Iran, activând sirene atunci când este timpul să ajungi în adăpost sau în camera de siguranță consolidată.
Și eu am această aplicație pe telefon, chiar dacă sunt la sute de kilometri depărtare, pentru a putea monitoriza situația și a fi informat despre amenințările imediate.
Din fericire, fiul și fiica mea reacționează calm și responsabil, exact așa cum ne așteptăm. De multe ori, alarma sună de mai multe ori pe zi, deseori chiar în timpul nopții. Îi admir pentru curajul și disciplina lor.
Astăzi, la fel ca în cei 78 de ani de existență a Israelului ca țară suverană și independentă, realismul rămâne esențial în fața provocărilor cu care se confruntă țara noastră. Totuși, realismul nu înseamnă renunțarea la speranță sau la optimism; dimpotrivă, le oferă stabilitate. Este ancora unei credințe ferme că, într-o zi senină, pacea va triumfa.”
Până atunci, noi, israelienii, vom continua să ne adaptăm vântului – neclintiți, rezilienți și hotărâți, ghidați de speranța că dincolo de vânturile schimbătoare, mări mai calme ne așteaptă.
