Nu am nicio îndoială că ați observat că a început anul de învățământ și asta este investiția capitală cea mai importantă pe care o poate face o națiune, indiferent are sau nu are bani, are sau nu are resurse, investiția pentru ca să supraviețuiască. Și, evident, în septembrie noi întotdeauna ne întrebăm – cum ar trebui să fie școala, ce ar trebui să-i învețe pe viitorii cetățeni ai Republicii Moldova, ai Uniunii Europene, inevitabil, nu ne gândim să întoarcem carul îndărăt? Și, ca de obicei, am invitați care pot să privească paradoxurile fenomenelor despre care discutăm, pentru că am de gând să-i întreb pe invitații mei despre contradicția, dacă există, între principiile fundamentale ale educației, însemnând, de exemplu, încărcarea cetățeanului cu informații, cu cunoștințe sau cu deprinderi de viață, sau cum se împacă disciplina cu libertatea etc. Și întrebările acestea sunt deosebit de actuale, pentru că ne aflăm în preajma unui război, război declarat de cineva care preferă disciplina, dictatura, autoritatea în defavoarea libertății și noi, cu atât mai mult, trebuie să ne gândim cum încercăm să-i pregătim pe cetățenii noștri pentru viața lor matură și poate e firesc să vorbim astăzi cu dna Valentina Olaru, secretar de stat la Ministerul Educației și Cercetării, și Ivan Pilchin, care are cvadruplă ipostază în discuția noastră – este și pedagog, și scriitor, și traducător, și funcționar la Uniunea Scriitorilor, și soțul Mariei Pilchin, prietena emisiunii noastre dintotdeauna. Mi-ar fi plăcut poate chiar dvs. să polemizați pe subiectele acestea eventual, dar avem timp când o să veniți chiar cu obiectul educației dvs. împreună. Sper să avem această ocazie.
Vocea Basarabiei: Deci am formulat practic diapazonul de întrebări. Pe dvs., dna Olaru, vreau să vă întreb: iată, dacă sunt, într-adevăr, incompatibili sau contradictorii acești vectori, dacă putem să împăcăm capra cu varza, cu lupul în cadrul școlilor noastre, care sper că totuși au luat deja direcția corectă, în general?
Valentina Olaru: Mulțumesc pentru întrebare. Contradicțiile dintotdeauna au fost motorul mișcării, asta trebuie să recunoaștem și din punct de vedere filosofic, întotdeauna când au existat contradicții, a existat și progres. Sistemul educațional nu este excepție din această regulă de-a lungul anilor. Dacă e să ne referim la aspectele pe care le-ați enunțat vizavi de cunoștințe…
Vocea Basarabiei: …incluziune și toleranță…
Valentina Olaru: …incluziune, toleranță și toate celelalte, eu cred că ele nu se află în contradicție, pentru că noi astăzi nu avem o dezbatere între faptul: dăm cunoștințe sau formăm competențe, pentru că cunoștințele sunt parte componentă a competențelor pe care încearcă să le formeze sistemul educațional pe toate dimensiunile, pentru că, da, recunoaștem că suntem într-o eră a digitalizării în care orișice informație putem să o găsim oriunde și în orișice moment, dar îmi aduc aminte că cineva din, să zic așa, patriarhii pedagogiei spunea, prin alegorie, că nici un sac gol nu stă de sine stătător în picioare, adică orișice cap care ar trebui să poată să genereze niște gânduri trebuie să aibă o bază de cunoștințe. Noi nu putem să spunem că școala astăzi va forma doar competențe transversale, fără să spunem că școala va forma cunoștințe.
Vocea Basarabiei: Dar un om care se uită acum la noi zice: dar eu toată viața n-am mai aplicat reguli din geometrie, din matematică, m-am descurcat foarte bine cu o minimă filologie pe care am învățat-o, eventual, în clasa a cincea și?…
Valentina Olaru: Cam așa afirmam eu în fața colegilor mei de la matematică, fiind din domeniul socio-uman, ziceam: bine, păi, eu aș zice că cunoștințele mele matematice care mi-au fost de folos în viață s-au terminat cu școala primară, pentru ce a trebuit eu să învăț integrală, derivată ș.a.m.d., la care colegii mei de la matematică, fără ca să intre în foarte multe aspecte științifice, mi-au zis: pentru ca să poți să gândești așa cum gândești tu astăzi, matematica pe care tu ai făcut-o la școală ți-a format gândirea logică și structurală, geometria te-a învățat să gândești așa, spațial sau structural, cum gândești.
Vocea Basarabiei: Bine, matematica, hai să vă dau un paradox care mi se pare chiar actual, uitați-vă, am extras de pe Facebook această întrebare: noi vrem principiul olimpic, să-i încurajăm pe cei care îs cu 10 pe linie și îs cei mai buni, pe de altă parte, inevitabil avem oameni care nu se pliază pe viteza asta și atunci principiul olimpic și incluziunea, mai ales oamenii cu nevoi speciale și, de exemplu, „Pro Succes”, dna Cristea a arătat că se poate, că, de exemplu, are olimpici în liceu și are incluziune, metodă foarte bună care funcționează. Și atunci, părinții se simt cumva marginalizați împreună cu copiii lor, dacă ei nu fac față la olimpiade, copiii lor de ce trebuie să rămână periferici?
Valentina Olaru: Deci, sistemul educațional și orișicare școală care se respectă niciodată nu a pus accentul doar pe performanță maximă, adică olimpiade internaționale sau olimpiade republicane, orișice cadru didactic, director încurajează performanța, dar asta nu devine un scop în sine. În sistemul educațional se regăsesc și trebuie să se simtă bine toți – și cei care pot să înregistreze performanță minimă, dar maximă pentru ei, pentru că noi nu avem o linie în care nemijlocit trebuie să salte toți acolo. Da, există criterii de promovabilitate, nota 5, să zic eu așa, în sistemul gimnazial, că la primar nu există, dar, în rest, dacă noi vorbim despre incluziune, noi vorbim despre cu cât a crescut copilul de azi până mâine, care este saltul vizavi de sine și atunci așa măsurăm performanța. Și eu, pe lângă ceea ce se întâmplă în Liceul „Pro Succes” de bune practici la dna Cristea, eu vreau să vă zic și un exemplu din liceul în care până mai ieri am fost directoare, în care am avut un copil cu incluziune cam până în clasa a VII-a, băiatul a fost pe anumite dimensiuni…
Vocea Basarabiei: Dați și numele liceului…
Valentina Olaru: Da, e vorba despre Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din Chișinău, sectorul Râșcani. Și surpriza mea a fost că la examenele de clasa a IX-a acesta a fost unicul copil care a luat nota 10, adică noi trebuie să înțelegem că atunci când facem incluziune, noi dezvoltăm personalitatea și dacă copilul are anumite succese într-un domeniu și mai puține în altele sau chiar nu ajunge la standardul minim în altele, asta nu este o tragedie.
Vocea Basarabiei: Pentru că ați făcut și paranteza asta, din fotoliul de director ați ajuns secretar de stat, trebuie să recunoaștem că pedagogii au nevoie de această listă de olimpici și lucrează preferabil cu ei, pentru că asta este dovada că sunt pedagogi buni și cu cei buni se lucrează și la ore, și după aia la olimpiade. Cum administrativ este încurajat omul să nu se ia, să nu lucreze doar cu cei buni, dar să aibă grijă de toți, mai ales când are vreo 30 și?
Valentina Olaru: Cred că puțin o să vă dezamăgesc la capitolul acesta, pentru că în sistemul privat și instituțiile care își doresc un nume pentru atragere, să zic eu așa, decisivă de elevi, într-adevăr, avem fenomenul despre care vorbiți dvs., în sistemul obișnuit al școlilor obișnuite…
Vocea Basarabiei: Școala publică, da?
Valentina Olaru: Publică, să zicem noi așa, accesibilă pentru toți, stimulentul pe care îl primește un profesor la capitolul dacă are elevi olimpici este foarte modest, el nicidecum nu poate să-l motiveze pe cadrul didactic ca el să se concentreze doar pe olimpici și să aibă rezultate. Există un minim procent care poate fi oferit din criteriile la sporul de performanță, dar nu sporul de performanță care poate să fie oferit, adică dacă profesorul în cauză nu lucrează cu toți și nu aduce întreaga clasă la media, la nivelul cât de cât de calitate, el nu poate să aibă o apreciere despre care vorbiți dvs. La nivel de școli private, da, lucrurile se negociază la nivel de contract în fiecare an și angajatorii cumva condiționează, pentru că despre asta se vorbește, asta face bunul nume în comunitate și cumva se axează pe aceste aspecte.
Vocea Basarabiei: Am să formulez următoarea întrebare, începând să răspundă Ivan Pilchin. Deci, dacă cizmarul fără cizme, pedagogul fără copii care să se bucure de atenție, și o să-mi spuneți dvs. mai târziu, Ivan, dvs. aveți în familie încă un pedagog – Maria, și atunci chiar în tandem rezolvați problema asta, dacă e o contradicție între cunoștințe și deprinderi de viață, dacă în goana după cunoștințe și educație informatizantă se scapă momentele psihologice, dramele adolescenților, care nu știu cum să iasă din prima îndrăgostire, prima trădare sau de excludere, sau de bullying ș.a.m.d. dvs. cum vedeți rezolvarea în cadrul familiei, în special, și în sistem, în general?
Ivan Pilchin: Da, într-adevăr, educația contemporană este orientată spre formarea unor competențe, despre care a vorbit și dna Olaru, o competență care înseamnă nu doar cunoștințe, ci alături de cunoștințe și anumite deprinderi practice, abilități, dar și un sistem de atitudini și valori, acest lucru este foarte important în formarea personalității unui elev.
Vocea Basarabiei: Haideți chiar să le spunem: abilități, ce anume? Deci, empatie sau vorbim despre pragmatism, sau cunoașterea secretelor bancare? Bine, spunem abilități ce? Deprinderi de?
Ivan Pilchin: Totul depinde cum înțelegem noțiunea de competență, competență transversală sau transferabilă, sau generală, înseamnă ceva care poate fi aplicat oriunde, oricând, indiferent de domeniul în care suntem. Să zicem, competențe…
Vocea Basarabiei: Adică ori lucrez la șantier, ori în medicină, să știi să te descurci ca organizare?
Ivan Pilchin: Da, da, absolut corect! Competență de comunicare, să zicem, orală, competență scrisă, competență de a învăța pe parcursul întregii vieți, orice ai face, oricare ar fi domeniul tău, trebuie să știi să te perfecționezi în continuare. Competența antreprenorială, să zicem, competențe etice și morale ș.a.m.d., însă fiecare disciplină care se predă în școală contribuie cumva, poate parțial, la formarea prin conținuturile specifice, să zic, la formarea acestor competențe generale. Să zicem, dacă e vorba despre aceeași matematică, vorbim despre deprinderi de gândire abstractă, gândire logică, gândire spațială; dacă e vorba despre obiectele socio-umane, atunci vorbim despre anumite probleme ale sensibilității umane, ale experienței umane, ale diferențelor care există între noi, reieșind din diferențe culturale, geografice ș.a.m.d. Deci, lucrurile acestea sunt absolut importante și ele se formează pe parcursul anumitor cicluri educaționale. Acum, dvs. ați menționat despre această coparticipare a familiei la procesul formării unui copil, și nu este vorba doar despre familie, aici avem instituția școlii, avem și alte instituții culturale, nonguvernamentale, care și ele contribuie sau mai puțin contribuie la formarea personalității elevului.
Vocea Basarabiei: Pardon, eu am accentuat familia, pentru că, în cazul dvs. e unul fericit, extra-fericit pentru băiatul dvs., Mihai, dar trebuie să recunoaștem, multe familii de la 6-7 ani, când îi aruncă în educație zic că, gata, treaba noastră s-a terminat, eventual să adunăm bani de perdele și să umplem ghiozdanul. Și atunci de asta vreau de la dvs., eventual, soluții – ce facem cu familiile care există doar biologic?
Ivan Pilchin: Problema pe care ați punctat-o este, într-adevăr, vitală. Deci, comunicarea dintre școală, profesori și părinți este absolut necesară, pentru că mediul în care se află elevul în prima jumătate a zilei, unul favorabil sau care poate fi mai puțin favorabil, dacă vorbim despre fenomenul bullying-ului, de exemplu, și a diverselor traume sau urme, să zic așa, afective, care rămân și, uneori, lasă o pată asupra stării psihologice a copilului și care pot să aibă urmări în viitorul său, lucrurile acestea nicidecum nu trebuie ignorate. Și a doua parte a zilei este spațiul casnic, spațiul mai degajat, non-formal, în care aceste urme, aceste influențe pot să iasă la suprafață.
Vocea Basarabiei: Hai să formulez întrebarea și mai categoric, și mai simplist poate. E adevărat mitul acesta că familiile sunt sărace și nu le arde de educație, că noi umblăm cu finețuri și le cerem să cumpere cărți, dar, de fapt, ei n-au bani de pâine, deși, când îi vezi ce cumetrii trag, ți se urcă părul în cap? Deci, e adevărat că sărăcia e cauza non-educației în familie, în partea asta a doua?
Ivan Pilchin: Este foarte greu să generalizăm probabil aici, sunt familii în care contribuția părinților la formarea și la sănătatea psihologică a copilului este foarte mare, uriașă, în contradicție, să zicem, la efectul uneori traumatizant al școlii, al relaționării în spațiul școlii, pe de altă parte, există și alte cazuri, când părinții nu participă în sensul acesta la viața psihologică, interioară a copilului lor.
Vocea Basarabiei: Chiar având Mercedes…
Ivan Pilchin: Absolut, atunci când totul se așteaptă de la profesori, de la instituția respectivă ș.a.m.d. Deci, de la caz la caz, sunt cazuri bune, sunt cazuri mai puțin bune, nu trebuie să scoatem din ecuație nici fenomenul migrației, nici fenomenul unei precarități economice din spațiul nostru, toate acestea la un loc uneori, atunci când coincid toate într-un caz…
Vocea Basarabiei: Eu tot încerc să mă duc în partea practică. Dvs. aveți o casă plină de cărți, de unde luați bani și când decideți bugetul, cumpărați cărți sau lucruri, eu știu, ciorapi, cum decideți, la modul practic?
Ivan Pilchin: La modul practic, totul este foarte simplu, suntem profesioniști în ceea ce facem, suntem intelectuali, pedagogi, scriitori și cartea…
Vocea Basarabiei: Și Maria mai este și marketolog, știe foarte bine.
Ivan Pilchin: Marketolog, absolut. În sensul acesta, cartea este instrumentul nostru, este materia primă de la care pornim în comunicarea noastră atât interioară, în familie, cât și publică. Deci, este indispensabilă prezența cărții în casa noastră, iar acest mediu nu poate să nu se reflecte cumva și la formarea copilului nostru. Comunicarea permanentă pe teme, mă rog, culturale, cele preluate din cărți, să zicem, sau altele, inevitabil contribuie la devenirea copilului nostru.
Vocea Basarabiei: Adică sunteți șmecheri, investiți… Cum răspundeți la întrebarea: sărăcia e adversarul educației?
Valentina Olaru: Da, chiar doream într-un moment să intru pe fir la ceea ce spunea dl Pilchin.
Vocea Basarabiei: Vă rog, nu ezitați…
Valentina Olaru: Vreau să zic eu așa, să sparg acest mit, cum că condiția materială condiționează cumva interesul pentru educație sau nivelul de competență al copilului. Sunt de acord cu dl Pilchin când a zis că mediul educă și noi știm fraza asta încă din marxism-leninism, care spunea, îmi aduc aminte, că eu cam îs din generația aceea, că бытие определяет сознание, adică mediul educă, chiar dacă și acolo nu se fac mari eforturi, dar acest mediu din familie, care este unul propice pentru dezvoltare, pentru educație, el creează valori, creează comportamente, creează caractere. Și aici am să vin și eu, o să-mi permit cu un exemplu personal, și eu, și soțul meu suntem absolvenți, soțul a fost, ai Facultății de Istorie, acasă la noi e o bibliotecă întreagă și noi întotdeauna am cumpărat cărți, că copilul nostru o să citească și o să facă studii, și o să realizeze poate că mai mult decât noi, la care, da, copilul nostru s-a axat pe aceste valori, a devenit un băiat inteligent, dar el s-a dus să facă sport. Deci, Dan Olaru, campion la tir cu arcul, acesta este fiul nostru, dar care noi nici într-un moment nu ne-am gândit că noi o să facem din el sportiv de performanță, pentru că copilul cumva singur își alege calea de mai departe și de multe ori (o să trec și pe partea cealaltă, negativă) mediul, să zic eu așa, nefavorizant sau, mai corect spus, mediul care este contrar dezvoltării unui copil tot poate fi un stimulent în care copilul își face concluziile sale și zice: eu nu vreau mai departe să urmez o astfel de cale ca în familia mea. Și el face maximum posibil pentru a se rupe din acel cerc vicios pe care l-a văzut în familie și care a influențat familia. Totodată, dacă dvs. ați întrebat de starea materială, banii și de unde cumpărăm, eu, în calitatea mea de profesor și calitatea de director, am văzut atâția părinți foarte modești la capitolul venituri, dar care s-au îngrijit de buna educație a copilului lor și părintele venea și spunea: eu n-am învățat tare bine la școală, dar eu am să fac maximum posibil ca al meu copil să poată să arate performanțe. Și oricât ar părea de straniu, eu îmi aduc aminte în cariera mea de pedagog am avut o absolventă pe care cu mare chin am adus-o la examenele de clasa a IX-a și cumva, cum zicem noi, i-am cam „desenat” notele, numai ca să primească un certificat de absolvire a studiilor gimnaziale. Și iată acea absolventă are acum fetiță în clasa a XII-a de care s-a îngrijit și întotdeauna a fost atât de atentă ce face copilul ei la școală, și fetița este pe note bune și foarte bune. Asta ca și cum am spune că nu există un model sau un tipar pe care noi putem să-l certificăm și să zicem că numaidecât așa se întâmplă. Da, există și situații în care dacă în familie nu este atenție vizavi de copil, nu se întâmplă nimic fericit ulterior, dar, totodată, ceea ce ați spus dvs. de Mercedes, am văzut foarte mulți părinți cu bani, cu toate condițiile, cu toate posibilitățile și cu copii la care școala de cele mai dese ori cerea prezența părinților pentru a discuta ce se întâmplă cu copilul lor, la care ei spuneau: dar ce să-i fac? Eu n-am niciun instrument de acțiune asupra lui, eu nu știu ce să-i fac. Voi sunteți la școală – faceți voi ceva! Pentru un copil care este la o vârstă de 13 ani părintele să recunoască că el este, să zic eu așa…
Vocea Basarabiei: …neputincios?
Valentina Olaru: Neputincios. Avem noi un cuvânt, dar…, impotent în situația dată, ca să influențeze educația copilului, sau eu cred că este o tragedie pentru familie. Momentul cumva trebuie să se întâmple din start, pentru că îmi aduc aminte fraza pe care dintotdeauna le-o spuneam părinților care veneau cu copiii în clasa întâi și mă întrebau: „Dar ce trebuie să poată să facă copilul meu când vine la școală?”, le ziceam: „Să se autodeservească, să poată să comunice nonviolent, să poată să-și facă prieteni, să respecte colegii”.
Vocea Basarabiei: Mai rar, că aici trebuie de conspectat, mai rar, exact asta trebuie să știe părinții.
Valentina Olaru: „Dar să citească, dar să scrie, că noi de-acum putem să scriem”. Zic: „Și de citit, și de scris prevede curriculumul școlar și noi o să-l învățăm, dar dacă pe copilul dvs. nu l-ați învățat să comunice empatic, să nu aplice forța atunci când ceva nu-i place, să nu fie violent, nouă ne vine mult mai greu, să zic eu așa, să desconfigurăm aceste comportamente și să le scoatem din uz”.
Vocea Basarabiei: De aici pornind, vreau să vă întreb iarăși, e adevărat că actuala generație sau generațiile care sunt educate sunt mai violente și mai exigente sau mai nepăsătoare față de cadrele didactice? La sovietici, țin minte, țineți minte și dvs., era filmul celebru «Чучела» („Sperietoarea”), cu bullying, sau «Доживем до понедельника» („Să ajungem până luni”), care schițau fenomenul acesta, dar acum vedem frecvent secvențe autentice, documentare, din clasele unde pedagogul este pur și simplu, eu nu știu, umilit și batjocorit.
Valentina Olaru: Dacă îmi aduc și eu aminte de statutul meu de elev, eu n-aș zice că încercările erau mai puține din partea elevilor, exista tendința aceasta de a face ceva așa, mai mișto, de profesor.
Vocea Basarabiei: Când venea o practicantă, de exemplu, de la facultate…
Valentina Olaru: Și asta da, dar presiunea socială era mult mai mare. Când zic „presiunea socială”, eu vorbesc despre faptul că nu doar școala zicea că nu este bine așa, dar și mama acasă, dar și bunica, dar și oricare om care mergea în transport și un copil își permitea să zică ceva urât sau să înjure, la el se reacționa, astăzi toți se fac că nu aud, nu văd.
Vocea Basarabiei: Adică, atenție ce spune dna Olaru! Asta nu se întâmplă doar în școală, adică se întâmplă și în troleibuz, când vedeți că un copil, un vlăjgănel de 16 ani stă bine-mersi pe locurile rezervate celor cu nevoi speciale sau oamenilor în vârstă și nu încearcă să se scoale când intră cineva în troleibuz, deci, nu vă gândiți că asta, de fapt, din școală vine, poate invers, ați virusat în felul acesta școala? Corect?
Valentina Olaru: Și atunci, misiunea școlii este mult mai dificilă de a-și realiza acele obiective, de a atinge acele valori care sunt fixate în standardul educațional. Asta, cu regret, se întâmplă, pentru că spunea, dacă nu greșesc, Jean-Jacques Rousseau, că atunci când educația se face numai de școală, ea se aseamănă cu o barcă la care se vâslește doar cu o vâslă. Și dacă ne aducem aminte ce efect fizic se întâmplă atunci când barca este manevrată numai cu o singură vâslă, avem circuitul în care, la un moment dat, barca poate să se ducă la fund. (…)
