Când am ocazia, evadez cu plăcere din spațiul politic și mă duc într-un spațiu uman. Spațiul uman îl fac, de fapt, oamenii de artă, îl fac oamenii care profesează „munci” de suflet și ne vindecă și pe noi. Și astăzi am această ocazie, mi-a venit Misha Grossu, cel pe care l-ați văzut în studioul Vocii Basarabiei, interpretând muzică la acordeon. El l-am văzut în compania unei orchestre, interpretând piese de jazz, piese total diferite de ceea ce ne așteptăm noi de la artiștii moldoveni, și despre asta vom vorbi, dar o are și pe Violeta alături, soția dânsului, pe care am văzut-o în acea reprezentare-concert de la Salonul „Moldeco”, unde au venit să prezinte un program. Și Violeta a fost parte a acestui program, pentru că rar am văzut așa ceva, au anunțat un generic filosofic, pentru că spectacolul a fost subordonat acestui generic foarte interesant și mai curând a fost o seară de meditație decât concert.
Vocea Basarabiei: O să încep de la următoarea întrebare: Violeta, d-ta ai păstrat numele de familie de domnișoară?
Violeta Grossu: Nu, nu, am luat cu mândrie numele de familie Grossu.
Vocea Basarabiei: Dar de ce? Iată, eu de aici vreau să pornesc și o să ajungem neapărat și la ceea ce am anunțat în discuție. De ce fetele se duc ca ața după ac numaidecât și iau numele și după asta, peste câțiva ani, își dau seama – dar, totuși, poate dacă am numai fete trebuia măcar o zdreanță din linia melodică a familiei?
Violeta Grossu: De fapt, nu am stat mult pe gânduri, chiar a fost foarte amuzantă situația când am depus cererea de căsătorie, atât de ușor am scris Grossu, fără nici măcar să încurc, că numele meu de fată e Cernei. Deci, foarte ușor a fost, am scris deodată Grossu, nici n-am discutat cu Misha prea mult despre asta, mi s-a părut ceva foarte normal din moment ce sunt alături de bărbatul pe care îl iubesc, o alegere foarte conștientă, foarte matură, deci mi s-a părut ceva extrem de frumos.
Vocea Basarabiei: Dar știi că unele fete, femei spun că asta-i dovada că noi continuăm o tradiție patriarhală, că există această atitudine față de bărbat, că asta-i icoana la care ne rugăm, el ne dă banii, noi stăm la bucătărie, facem borșul?
Violeta Grossu: Cel puțin nu-i în cazul nostru, asta-i la sigur. Nici nu m-am gândit pentru moment să fac de dragul unor tradiții, nu, mi s-a părut chiar frumos să fim o familie și să nu fie diferența asta de nume. Deci, familia Grossu.
Vocea Basarabiei: Deci, eu pot să spun că nu ești un supliment al lui Misha Grossu?
Misha Grossu: Nu! Îl ajut, îl completez frumos, dar nu sunt un supliment.
Vocea Basarabiei: Dovadă este și faptul că ai o meserie proprie, de viitor oftalmolog sau deja practicant?
Violeta Grossu: Mai am un pic, sunt medic rezident oftalmolog pediatru, pentru că fac studiile la Clinica „Emilian Coțaga”, cu profil pediatric, și cam așa.
Vocea Basarabiei: Acum vreau să mă întorc la meseria lui Misha. Misha, nu sunt prea mulți creatori pe metru pătrat și deja n-are cine să consume atâta producție artistică?
Misha Grossu: Eu zic că, dacă ar fi și mai mulți artiști, ar fi și mai bine, pentru că oamenii creativi sau oamenii care creează ceva sunt oameni buni în sine.
Vocea Basarabiei: Da, dar cine o să facă păpușoi?
Misha Grossu: Păi un om care face păpușoi tot poate fi creativ.
Vocea Basarabiei: Așa?
Misha Grossu: Sigur că da. În orice meserie poți să faci din asta o artă, bunăoară, în același condus de tractor. Eu am cunoscut foarte mulți oameni de diferite meserii și am simțit diferența, nu profesia îl face pe om, dar omul în sine este o personalitate care profesează ceva anume, dar din meseria lui el poate face artă. Poți să faci artă în orice domeniu, m-am convins de asta de foarte multe ori, pentru că cunoscând oamenii și concepția lor de viață, am cunoscut chiar oameni care repară mașini la autoservice, care mi-au dat informații despre muzica jazz, mai ales, mai mult decât știam eu, cu toate că el repara mașini zi de zi.
Vocea Basarabiei: Dar la mașini e priceput, dacă știe jazz, cred că și munca lui de bază o face cu artistism, nu?
Misha Grossu: Da, și asta multe spune, omul care face totul cu creativitate are o altă atitudine față de tot ceea ce face.
Vocea Basarabiei: Ai pomenit meseria și vreau să vă rog, sunteți două personalități puternice, care aveți ce spune unora care se uită acum, de exemplu, sunt în pragul alegerii meseriei. Cum să alegi meseria ca să nu dai în bară, te duci după un instinct, te duci după o chemare nocturnă, că ai văzut o constelație sau te uiți la ce bani ai să câștigi? Adică, discuția despre acea vocație pe care uneori o invocăm noi, care se lovește cu realitatea și, mai ales, pentru artiști e o dificultate mare să ajungă să și câștige bani din vocație sau din artistism. Vă rog să-mi spuneți: cum ați ales dvs., dacă ați călcat pe greblă, dacă ați avut decepții, dacă vă așteptați să le aveți?
Misha Grossu: Într-adevăr, ideea de a face pasul acesta de a alege o profesie pentru tot restul vieții este una foarte complicată, fiindcă uneori poate fi decisivă. Deci ai ales-o așa, continuă. Eu personal am ales-o fără a sta prea mult pe gânduri, pentru că am făcut-o chiar și poate fără mare dragoste sau acceptând cumva că, uite, mie îmi iese bine asta și îmi place sau ceva de genul acesta. Eu de multe ori am spus că mie muzica a început să-mi placă după aproximativ 7 ani de studii, deci am făcut școala muzicală, mi se dădea foarte ușor totul.
Vocea Basarabiei: D-ta ești din Strășeni?
Misha Grossu: Da.
Vocea Basarabiei: Ai avut școală muzicală chiar în sat?
Misha Grossu: Nu, am început în sat doar primul an, după care am trecut la Strășeni și făceam naveta.
Vocea Basarabiei: Câți kilometri făceai?
Misha Grossu: Dacă cu autobuzul, așa cum îmi aduc aminte, erau 13 sau până în 15 kilometri.
Vocea Basarabiei: Adică deja de mic copil făceai un efort?
Misha Grossu: Făceam un efort. Efortul era distractiv pe atunci, fiindcă uneori mergea autobuzul, alteori – nu și era o distanță de 5 kilometri până la traseul național, unde eram mai mulți copii…
Vocea Basarabiei: Cu geanta în spate?
Misha Grossu: Aveam doar o geantă, acordeonul îl aveam la școală, dar și pe ploaie, și pe zăpadă, și pe timp mai rău făceam naveta asta de 5 kilometri pe jos.
Vocea Basarabiei: De ce insist? Pentru că asta-i foarte important, uneori factorul acesta poate să-ți strepezească dinții, să nu-ți mai vină a merge la școală de muzică.
Misha Grossu: Pentru noi era cumva distractiv, fiind mai mulți de aceeași vârstă care mergeam la școala muzicală, era un soi de plăcere de a evada din rutina asta, spre exemplu, școală-casă, casă-școală și mai vedeam alți oameni, mai vedeam alți copii.
Vocea Basarabiei: OK. Deci, distractiv cu colegii, părinții, uneori părinții se opun, spun: „Ia lasă tu acordeonul, ia și tu o meserie ca oamenii sau ia lasă tu cititul că avem de dat mâncare la păsări”.
Misha Grossu: Da, aici susținerea părinților e foarte importantă, acum fiind și noi părinți ne dăm seama de multe lucruri că uneori poate nu-i așa de importantă susținerea, să zicem, cât măcar să nu încurce părinții copilului.
Vocea Basarabiei: Îngăduirea, da?
Misha Grossu: Da, pentru că eu am avut parte de chestia asta că nu am fost super-împins spre muzică, dar cumva am fost lăsat așa, îți place – fă, noi nu o să te încurcăm.
Vocea Basarabiei: Câți sunteți în familie?
Misha Grossu: Trei copii.
Vocea Basarabiei: Ești prâslea, ca și mine.
Misha Grossu: Ultimul.
Vocea Basarabiei: Adică ai fost scutit și de frați/surori mai mari, că făceau ei muncile acasă și tu te duceai…
Misha Grossu: Da, uneori, deja când eram un pic mai mare și puteam să fac și eu o muncă, cumva era un moment…
Vocea Basarabiei: Pe acesta îl lăsăm, că e muzicantul nostru…
Misha Grossu: Da, da! Chiar am simțit asta foarte bine când aveam deja de susținut teza de licență, cum ar fi la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” și era pe timp de vară, eu pregăteam note, partituri, chiar partea teoretică, scris tot și eram acasă, ai mei mergeau la muncă și pe mine mă lăsau: „Hai tu fă, că ai de făcut treabă”.
Vocea Basarabiei: Excelent! Ai avut momente în care să eziți, să te gândești: dar oare n-am luat-o greșit?
Misha Grossu: Da.
Vocea Basarabiei: Ai avut. Și cum le-ai depășit? Și când, important când?
Misha Grossu: Bine, mă consolam… Erau momentele când, bine, nu merge întotdeauna foarte ușor să faci orice, inclusiv muzică și, mai ales, în momentele de rutină, pentru că eu, fiind un om care chiar nu pot trăi în același ritm sau să fac același lucru permanent, dar muzica presupune în sine, pentru a avea o performanță, presupune și momente de rutină.
Vocea Basarabiei: Matematică…
Misha Grossu: Trebuie să studiezi, da, să te trezești la 5 dimineață, cu instrumentul în mână până la ore, pe urmă orele, și tot așa. Și se transforma tot, în momentele acestea de rutină chiar câteva ore sau când ai o dispoziție mai proastă, să zic așa, nu, mă gândeam, uite, nu știu dacă fac bine ce fac, însă tot asta cumva se…
Vocea Basarabiei: Deci, rutina, altceva, factorul material te-a determinat vreodată să pui la îndoială? Și îți spun de ce întreb. Pentru că eu puteam probabil să devin acordeonist, dar părinții mei nu au avut bani ca să-mi cumpere acordeon, toți colegii din școală cu care eram prieteni și-au cumpărat acordeon, eu m-am lins pe bot și am mers la orchestră, am cântat la clarinet, că acolo dădea clarinetul pe gratis.
Misha Grossu: Am fost în aceeași situație cum spuneți dvs., pentru că eu în primii chiar practic 3 ani de studiu făceam, exersam, să zic așa, doar dacă eram acasă, în sat, să zic, mergeam la un coleg de-al meu, care avea acordeon și exersam la el și la acordeonul școlii muzicale.
Vocea Basarabiei: Deci, nici asta nu te-a determinat să renunți?
Misha Grossu: Nu, cumva nu aveam instrument, visam, voiam, tatăl meu, văzând că am performanțe destul de bune și fiind lăudat, să zic așa, de profesori că, uite, băiatul merită și are talent, cum ziceau ei, eu, bine, nu înțelegeam ce înseamnă talentul, eu înțelegeam că mi se dă ușor, și atât, dar că mă socoteam sau că înțelegeam noțiunea de talentat – nicidecum. Și după, cred că după clasa a treia de studii, tatăl meu a venit cu un acordeon. Țin minte momentul acesta foarte bine, pentru că a rămas în memorie printr-o chestie care și până acum pentru mine e o enigmă. Deci în ziua ceea când mi-a cumpărat acordeon, eu aveam o stare fizică foarte rea, aveam o problemă cred că la burtă sau la stomac, aveam o durere foarte-foarte mare, că abia de mergeam și mama zice: „Hai să mergem la spital”. Trebuia să mergem din sat la autobuz și iarăși la Strășeni, acum, fix în momentul când trebuia să ieșim din casă, a venit tata cu acordeonul. Când l-am desfăcut, eu am uitat de tot, chiar am uitat, și îi spun mamei: „Nu mai mergem, gata, mă simt bine”. Puteam și să alerg, să merg, să fac totul. Dar mama spune: „Nu, nu, mergem să vedem care e problema, de ce te-a durut”. – „Nu, nu vreau, eu gata, stau cu acordeonul aici”.
Vocea Basarabiei: Și ai luat acordeonul? Ce fel de acordeon era?
Misha Grossu: Până la urmă am ajuns și la spital… Era un acordeon rusesc, foarte mare, foarte greu, bine, la școală studiam la unul nemțesc, mai bun, dar…
Vocea Basarabiei: Trofeinîi?
Misha Grossu: Era cumva în stare bună, dar era unul după bugetul pe care și-l permiteau părinții atunci, dar asta m-a ajutat foarte mult, pentru că eu acasă, exersând, mă chinuiam, să zic așa, mult la acordeonul cela, și când mergeam la școala muzicală mi se dădea foarte ușor. Și profesoara zicea: „ Wow, ai studiat foarte bine, foarte mult”. Dar, bine, studiam…
Vocea Basarabiei: Deci, ca și fetele din Japonia, care se zice că se pun în calupuri de lemn să nu le crească piciorul. Facem o pauză, trecem la Violeta. Uite, simetric, în oglindă, spune-mi cum ai trăit dumneata, iată stările acestea de alegere a vocației și, mai ales, de autotestare, și încă o să urmeze, bănuiesc eu, când o să profesezi sută la sută meseria. Și atunci o să ai probabil îndoieli, dacă oare am ales bine sau nu, dar până aici să ne spui experiențele dumitale.
Violeta Grossu: La mine, probabil, e foarte evidentă partea cu a alege ceea ce trebuie să faci și ceea ce ai vrea, de fapt, să faci, pentru că atunci când am ales să merg la Universitatea de Medicină nu a fost, într-adevăr, pur dorința mea, a fost cum la mulți probabil dintre noi, a fost…
Vocea Basarabiei: Dinastia?
Violeta Grossu: Nu, nu dinastia, pentru că practic nimeni din familia mea nu este medic, era cumva ideea că, uite, dacă înveți bine la școală, ar fi bine să îți alegi o profesie care să-ți garanteze iarna să-ți fie cald, vara să-ți fie rece, să lucrezi undeva într-un cabinet, să ai salariu stabil, să fii un angajat bun ș.a.m.d.
Vocea Basarabiei: Păi, atunci trebuia să mergi la parlament.
Misha Grossu: Niciodată nu-i târziu…
Violeta Grossu: Asta nu m-a sfătuit atunci nimeni să ajung la parlament, da. A fost cumva doar ideea Medicinei, pentru că învățam, într-adevăr, bine și așa era, dacă înveți bine, trebuie să te duci la Medicină, Economie, Drept și cam gata.
Misha Grossu: Ce presupune iarăși studii…
Violeta Grossu: Dar pe lângă asta, eu de mică dansam și în ideea de a continua…
Vocea Basarabiei: Stai, stai, dar Medicina însemnând foarte mulți ani de studiu, eu am frate doctor, știu că nici acum cred că nu a renunțat la studierea medicinei. Asta nu te speria?
Violeta Grossu: Nu, mie, în general, la Medicină nu mi-a fost greu din punct de vedere a învăța, pentru că eram obișnuită din școală să învăț și ceea ce ținea de a învăța era cumva de la sine înțeles.
Vocea Basarabiei: Adică în școală erai ochelaristă de asta, tocilară?
Violeta Grossu: Nu chiar așa, mi se dădea ușor, pur și simplu mi se dădea ușor, exact cum a fost și la Medicină, de fapt, prindeam foarte repede, asta era o calitate foarte bună.
Vocea Basarabiei: Misha, e adevărat că nu face năzbâtii, că ea produce impresie, în general, de o fată cuminte, cu gâțișoare, cu fundițe, care nu face năzbâtii, așa-i?
Misha Grossu: Face năzbâtii, dar nu le văd toți, le văd numai eu, și le face când trebuie.
Vocea Basarabiei: Am înțeles. Deci ți se dădeau ușor materiile în școală, toate, bănuiesc că dacă Medicina – asta și chimie, și fizică, și toate celea, da?
Violeta Grossu: În unele din ele, de fapt, îmi era ușor doar din cauză că memoram repede și știam cumva, uite, așa-așa-așa și gata, am învățat și le știu.
Vocea Basarabiei: Scuză, mai facem un pas înapoi, totuși, răscrucea principală este medicină, matematică, inginerie sau umanitare, baltaloghia, rusește cum se zice, ca mine așa, pentru că eu nu puteam, n-aveam șanse la matematică și am rămas în sfera umanitară, și cu asta mă ocup. Deci, răscrucea asta cum ai trecut-o prima dată?
Violeta Grossu: A fost foarte dificil, în momentul în care, eu fiind de mică în școală cu profil coreografic eram obișnuită să dansez în permanență, pentru mine asta era ceva vital și atunci când am ajuns la…
Vocea Basarabiei: Școală la Chișinău, să precizăm?
Violeta Grossu: Da, primii 8 ani i-am făcut aici, în Chișinău, la Liceul „Principesa Natalia Dadiani”, acolo anual fiecare clasă, din clasa întâia care vin au careva înclinații, în cazul nostru a fost coreografic și eram obișnuită de mică să dansez.
Vocea Basarabiei: Îți amintești de testul susținut, bănuiesc, când te-au testat la intrare trebuia să faci un exercițiu, să demonstrezi că ai aptitudini?
Violeta Grossu: Ceea ce ține de aptitudini coreografice, nu, deci, doar un test de română sau ceva, adică ceva copilăresc, așa, mai lejer. Știu că, dacă îmi amintesc bine, nu l-am trecut din prima. Dacă mama se uită la televizor…
Vocea Basarabiei: Adică puteai să nu ajungi la „Dadiani”, în general, da?
Violeta Grossu: Da, puteam să nu ajung. Acum îmi amintesc că, de fapt, eu am trecut cumva în turul doi sau cineva a renunțat și m-au luat pe mine, da, dacă îmi amintesc bine, așa a fost, n-am trecut din prima.
Vocea Basarabiei: Până la urmă, ai ajuns la dans, ai făcut 8 ani la „Dadiani” dansul și de asta îți era greu să alegi între medicină și dans?
Violeta Grossu: Exact. Și cum a spus și Misha, probabil sunt niște stereotipuri sau felul nostru de a ne educa copiii că, uite, ceea ce ține de artă nu e o meserie pe viață și nu e ceva serios, nu o să-ți aducă venit și o să cânți toată viața sau o să dansezi toată viața, mai ales, nu, și eram privită așa, să dansezi toată viața, nu, hai, o să dansezi până la 20-30 de ani și mai departe?
Misha Grossu: Ca un hobby cum ar fi…
Violeta Grossu: Da. Și a fost foarte dificil, țin minte că primul an de universitate eu nu am dansat, după care am zis că, dacă nu o fac acum, nu o mai fac niciodată. M-am reîntors la dans și mi-am îndeplinit visul meu de când eram mică, voiam să dansez dansuri orientale, și a fost momentul în care am zis, uite, trebuie să o fac acum, pentru că dacă nu o fac acum…
Vocea Basarabiei: Dar de unde și până unde dansul oriental? L-ai văzut la televizor sau l-ai visat?
Violeta Grossu: Da, exact. Nu l-am visat, dar l-am văzut la televizor, poate ați privit și dvs., era un serial, se numea „Clon”, mie mi se pare că atunci toată lumea știa de serialul acesta „Clon”, și era foarte intens promovat dansul oriental, pentru că era cu specific oriental însuși filmul, și eram super-fascinată de toată lumea, de fapt, și acum Misha știe că sunt încă îndrăgostită de Orient.
Misha Grossu: Da, e o fană înrăită de cultura orientală și tot ce ține de filosofia orientală.
Vocea Basarabiei: O să ajungem, imediat o să ajungem de unde jazz și de unde oriental în doi oameni get-beget din Moldova.
Violeta Grossu: Dar iată și aici, dacă stăm să ne gândim, ideea că am intrat la școală într-un profil făceam dansuri sportive și chiar dacă îmi plăceau dansurile orientale, cumva iarăși erau privite oriental, nu, ai început cu dansurile sportive, înseamnă că continuăm așa, nu mai poate fi pentru altceva.
Vocea Basarabiei: Dansuri sportive însemnând dansurile acestea de salon?
Violeta Grossu: Da, da, da!
Vocea Basarabiei: Pe care le face clubul lui Guzun, da? Din repertoriul acesta?
Violeta Grossu: Da, exact, standard.
Vocea Basarabiei: Latino, cha-cha-cha. Și care-i dansul preferat al dumitale?
Violeta Grossu: Înainte era cha-cha-cha, acum n-am dansat de mult dansuri sportive.
Vocea Basarabiei: Și cu Misha nu un tango?
Violeta Grossu: Am încercat, apropo, cu Misha.
Misha Grossu: Am avut masterclass-uri, da, era o zi a săptămânii când ne-am propus să facem o oră de dans cu mine și mai dansam prin casă, mai învățam figuri diferite.
Violeta Grossu: Da, ieșea bine, omul dacă-i talentat, îi talentat în toate.
Vocea Basarabiei: Nu, cred că un tango v-ar sta bine să dansați. Eu cunosc, adică toată lumea cunoaște, ambasadorul care și-a terminat misiunea, ambasadorul Japoniei în Republica Moldova făcea dans tango, avea o parteneră și toată perioada cât a avut mandat de ambasador aici la Chișinău participa la concursuri. Eu îl cunosc, noi practic suntem de aceeași vârstă, dar de la el prima dată am auzit că, totuși, vine o vârstă când trebuie să intri într-o prohibiție de alcool, că asta încurcă la activități. Eu am polemizat cu el, pentru că, zic, pe mine, dimpotrivă, mă ajută să intru în stare de creație atunci când desenez. Revin, acum, după ce ați văzut experiențele voastre, cum a zis Misha, ca părinți deja, ce credeți că trebuie să evitați, eventual greșelile pe care le-ați văzut nu neapărat în familiile voastre, dar în alte familii, atitudinea față de copii când ei sunt în faza asta de a alege, cum trebuie să-i ajuți sau să nu-i încurci astfel încât să prindă pasărea asta foarte sperioasă a vocației, să nu-i presezi cu argumente de genul: trebuie să-ți găsești o muncă de asta unde să fie cald și bănos? Ce aveți de gând să faceți cu băiatul vostru pe care îl aveți și pe care îl cheamă…
Misha Grossu: Arsenie.
Vocea Basarabiei: Ce aveți de gând și cum aveți de gând să-l ajutați?
Misha Grossu: Eu așa îmi închipui, cel puțin, oricum totul vine din practică și nu poți, partea noastră teoretică poate să nu corespundă cu ceea ce o să fie, dar una la mână – vrem să-i dezvoltăm de mic, pentru a face pe viitor alegerea corectă, să-i dezvoltăm, în primul rând, dragostea către tot ce este frumos, asta-i cel mai important, cred eu. Al doilea moment – aici simțim o responsabilitate – este ca să identificăm ce i se dă lui foarte ușor sau ce îi face plăcere cu adevărat, că uneori copiii au plăcere de la anumite activități, dar nu înțeleg asta, nu o percep și unica ar fi, cel mai responsabil pentru noi, ca părinți, să identificăm corect ce-i face lui plăcere și ce i se dă ușor și cumva să-l motivăm sau doar să-i descoperim asta că, uite, ți se dă ușor.
Vocea Basarabiei: Adică n-ai de gând ca evreii să-l obligi să pună mâna pe vioară și să se ducă la exersat, să nu mai bombănească?
Misha Grossu: Nu, chiar ieri vorbeam, Violeta îi citea lui Arsenie despre Ludwig van Beethoven o carte și despre copilăria lui…
Vocea Basarabiei: La câți ani îi citeai? Câți ani are Arsenie?
Violeta Grossu: Trei luni are Arsenie.
Vocea Basarabiei: Trei luni, bun…
Misha Grossu: Bine, e o carte pentru copii, dar…
Vocea Basarabiei: Înțeleg, dar cred că și în burtă i-ai citit, ori i-ai cântat?
Violeta Grossu: Nu-mi amintesc, am vorbit, exact, asta e.
Misha Grossu: Nu, i-a vorbit foarte mult.
Vocea Basarabiei: Am înțeles.
Misha Grossu: Dar citind, spunea că, uite, nu-i bine cum făcea tatăl lui Beethoven, pentru că îl impunea pe copil și îl compara permanent cu Mozart că, uite, Mozart deja la vârsta asta era geniu, dar tu trebuie să muncești foarte mult și îl încuia să exerseze și chestii de genul acesta. Violeta cumva îi spunea lui Arsenie că nu-i bine așa, noi nu o să facem așa, noi o să… Deci, cumva, nu vrem să impunem niște chestii…
Vocea Basarabiei: Deci, ești de acord cu Violeta în sensul acesta?
Misha Grossu: Da, îs foarte de acord.
Vocea Basarabiei: Dar mai devreme spuneai că a fi muzician bun asta înseamnă și tehnică, și exercițiu, și dimineața devreme…
Misha Grossu: Sigur, dar trebuie să vină benevol. Eu nu am fost niciodată impus, chiar niciodată n-am fost impus să exersez sau să învăț, am fost impus doar când veneau oaspeții acasă la noi ca să vin, să scot acordeonul și să-i distrez cum ar fi, fiindcă are tata muzician.
Violeta Grossu: Un pic să-i distrezi. (…)
