La Centrul de plasament pentru persoane vârstnice și cu dizabilități din comuna Cocieri, raionul Dubăsari timpul pare să curgă mai încet, dar poveștile oamenilor de aici rămân la fel de vii. În cadrul campaniei „Istorii din Azil”, lansată de Vocea Basarabiei, am cunoscut-o pe Nina Goța, o femeie de 91 de ani, cu mâini care încă își caută ocupația și cu amintiri care nu și-au pierdut culoarea.
Arta și culorile care țin amintirile vii
Astăzi, femeia își găsește liniștea în lucruri simple: colorează, croșetează și creează mici obiecte din hârtie. Deși recunoaște că nu mai are puterea de altădată, dorul de a crea a rămas același.
„Nu mai pot să fac, spre exemplu, lebede din hârtie. Eu atâtea făceam. Aici pe geam aveam multe lebede, dar pe urmă am luat și le-am dus pe toate prin cabinete”, povestește Nina.
O copilărie marcată de greutăți
Viața Ninei nu a fost deloc ușoară. A crescut într-o familie cu șase copii. Tatăl s-a întors bolnav de pe front, astfel, greutățile au venit devreme, dar nu au oprit-o să muncească și să-și construiască propriul drum. A studiat zece clase, ceea ce i-a permis să lucreze în funcții apreciate în acea vreme.
„Cred că aproximativ patru ani am lucrat ca secretar la judecătorie, după care cei de la Consiliul Raional m-au chemat. Eram foarte mândră că lucram la Consiliul Raional și la judecătorie. După ce m-am căsătorit am fost nevoită să lucrez la o fermă din stat, tot cu documentele”, spune bătrânica.
Dragostea… în vremuri deloc ușoare
Povestea de dragoste a Ninei pare desprinsă din alte vremuri. Și-a cunoscut ursitul la dansuri și de atunci au dansat o viața în tandem, având grijă unul de celălalt.
„Am făcut cunoștință la dansuri. El m-a invitat o dată la dans, văd că se mai apropie o dată, apoi a treia oară se apropie și m-am gândit că nu am nimerit acolo unde trebuie. Mă gândeam că nu îl cunosc. S-a dovedit că el făcea armata, iar la dansuri venea îmbrăcat obișnuit. Eu l-am întrebat cine este și de ce mă invită numai pe mine, iar el spunea că nu o să mă mai lase în pace”, își amintește femeia.
Au avut o nuntă modestă, cu doar patru persoane, și au trăit ani grei, marcați de lipsuri. „Trăiam atât de sărac că îmi este greu să vă povestesc. Pe urmă am început să trăim în doi. Eu îi spuneam: „hai să-ți cumpărăm cizme, vino să vezi ce cizme frumoase!”, iar el îmi răspundea: „eu am decis să-ți cumpăr ție pantofi”. La noi așa era, eu voiam să-i cumpăr lui, iar el mie”.
Un nou acasă… la Cocieri
Soțul s-a stins din viață când Nina avea 61 de ani. Cei doi nu au putut avea copii, iată de ce, după moartea soțului, singurătatea a devenit copleșitoare. Astăzi, Centrul de plasament pentru persoane vârstnice și cu dizabilități din comuna Cocieri îi este casă. Femeia spune că a găsit aici liniștea de care avea nevoie.
„Când eu am rămas singură, când mama a murit, surorile… o soră este în viață și o nepoată. Ele mă sună și eu le sun, dar am așa un telefon că îi bun de aruncat, să nu-l mai văd. Aici îmi place, îmi este bine. Pentru mine este foarte important că sunt singură. În două sau trei sau patru, la sigur ne-am fi certat. Eu aș fi tăcut desigur, dar oricum ar fi apărut neînțelegeri”, menționează femeia.
Povestea Ninei nu este doar despre trecut, ci despre puterea de a accepta prezentul. La cei 91 de ani, printre foi colorate și amintiri, ea continuă să trăiască simplu, dar cu demnitate. O lecție tăcută despre viață, iubire și liniștea de a fi împăcat cu tine însuți.
Află întreaga poveste de viață a Ninei în reportajul de mai jos:
Menționăm că, în preajma sărbătorilor pascale, Vocea Basarabiei a lansat proiectul special „Istorii din Azil” – o campanie de conștiință și recunoștință, dedicată celor lăsați, poate prea des, în umbră, dar care au nevoie de sprijinul și de înțelegerea noastră.
Urmăriți Vocea Basarabiei pentru a descoperi și celelalte istorii. Împreună putem face diferența!
