Vocea Basarabiei: Astăzi vom vorbi despre frumusețe, despre stil, despre eleganță, despre cum e să fii tânăr în Republica Moldova, despre cum e să practici antreprenoriatul, despre cum trebuie să fie relația părinți-copii, despre toate acestea vom vorbi cu Dumitru Micușa. Mulțumim mult că ai găsit timp să vii la Vocea Basarabiei!
Dumitru Micușa: Mulțumesc pentru invitație și bine v-am găsit!
Vocea Basarabiei: Ce spunea Dumitru Micușa despre el? Este omul care nu a avut niciodată pe ce se plânge și îi mulțumește Domnului, a avut întotdeauna susținere din partea familiei, a prietenilor și așa cum a văzut acasă, a fost educat să acorde sprijin necondiționat celor care au nevoie de acest sprijin, nu s-a plictisit niciodată la Chișinău, a fost antrenat în diverse proiecte, a lucrat cu artiști, cu persoane care au nevoie de ajutor, a fost implicat în educarea noilor generații de stiliști, în proiecte de binefacere, a dat curs provocărilor care i-au apărut în cale, își câștigă singur banii și chiar poate să-i ajute și pe alții. Așa este, Dumitru Micușa?
Dumitru Micușa: Da, nu știu de unde ați luat citatele acestea, dar, da, în mare parte da.
Vocea Basarabiei: Și am înțeles că de la 15 ani ai început să-ți câștigi banul?
Dumitru Micușa: Păi da, cu ajutorul părinților am trecut prima școală de machiaj nu la 15, dar chiar pe la 13 ani. Atunci lucram în weekend-uri la tata la salon, făceam machiaj de mireasă, de seară. Eu fiind un specialist tânăr, probabil era atractivă pentru cliente chestia asta, să te dai pe mâinile unui copil, practic, să-ți deseneze fața. Și îmi ieșea destul de bine, astfel îmi mai făceam niște bani de buzunar, au trecut mulți ani de atunci, e clar că mă întrețineau părinții.
Vocea Basarabiei: Dar, în general, ce părere ai despre copiii care așteaptă mai degrabă părinții să le dea bani, ca să meargă să se distreze seara în club, să meargă peste hotare?
Dumitru Micușa: Părerea mea e că la prima etapă de viață e responsabilitatea părinților să dea o educație financiară copiilor, pentru că copiii nu știu, ei dacă sunt obișnuiți să li se dea, tot asta și vor.
Vocea Basarabiei: Și ei nu cunosc prețul banului, cum se câștigă banul?
Dumitru Micușa: Așa cred…
Vocea Basarabiei: Și atunci e considerat un copil răsfățat cel care așteaptă și i se oferă bani din familie?
Dumitru Micușa: Eu prefer mai mult să mă uit la soluții, cum ar trebui să arate un copil, chiar dacă e dintr-o familie bogată, eu cred că el ar trebui tot timpul împins din urmă să aibă inițiative. Da, poate să-i finanțeze un pic părinții inițiativele, bunăoară, „hai, mergi și fă o limonadă cât ești în vacanță”, și atunci îi cumpără lămâi ca el să facă limonada, dar cumva îl învață să facă ceva ca să înțeleagă cum se câștigă banul, că altfel dacă vine, banul e o chestie atât de abstractă că nu înțelegi de unde și cum a apărut, e o resursă.
Vocea Basarabiei: Bine, la 13, 14, 15 ani erai în preajma părinților, după asta ai ales calea străinătății, pentru că ai decis să faci studiile în Federația Rusă. Îți amintești de anii de studenție, cum era?
Dumitru Micușa: Da, foarte bine mi-i amintesc. A fost ca o propulsie în viață, a fost foarte șocant, pentru că am ieșit din toate zonele de confort în care m-au învăluit părinții și traiul de acasă, acolo era alt mediu, altă țară, trebuia toate problemele să le rezolv singur…
Vocea Basarabiei: Cu bani și fără bani, adică când aveai și când nu aveai bani, la asta mă refer.
Dumitru Micușa: Eu am avut de ales – să merg mai departe la liceu sau să merg la un colegiu și să învăț o profesie în paralel cu studiile. Am ales să merg la un colegiu și tata mi-a recomandat să merg la colegiul din Sankt Petersburg, unde cunoștea el că se învață bine profesia. E un colegiu de stat, care îți dă și diplomă de stat, adică nu-s doar niște cursuri, numai că a durat 4 ani și atunci părinții și-au asumat că mă trimită încolo.
Vocea Basarabiei: Cheltuielile erau pe contul părinților?
Dumitru Micușa: Inițial, da. Adică era plata pentru studii, plata pentru cămin, bani de buzunar, după care am continuat să activez ca make-up artist, pentru că aveam deja o bază pusă, mergeam la un salon și pensam sprâncenele, făceam machiaj, așa, ușurel și-mi mai făceam niște bani de buzunar. După ce am trecut primii doi ani de colegiu, când am învățat un pic să lucrez cu părul, am trecut treptat de la machiaj la păr, atunci având deja vreo 17 ani.
Vocea Basarabiei: Și după asta ai început să-ți câștigi banul tău la modul cel mai serios?
Dumitru Micușa: Păi era cumva combinat, că părinții tot îmi trimiteau bani de buzunar, dar eram așa, la limită, ca să pot să mănânc sănătos, în paralel am început să avansez în carieră, am început să câștig, salariul tot creștea, că la început tundeam gratis, vă dați seama, eram junior într-un salon și la noi veneau doritorii să se tundă gratis, mai făceam noi și câte-o gafă, mai ciupeam o ureche, nu nimeream culoarea, mai pătam, chestii, dar își asumau riscul atât clienții, cât și noi.
Vocea Basarabiei: Dar vă reproșau totuși, erau supărați clienții?
Dumitru Micușa: Nu erau într-un final supărați, pentru că lucram într-un salon de talie destul de înaltă, unde meșterii tot timpul își făceau timp să ne corecteze nouă lucrările. Și acum sunt foarte mulțumitor și clienților care au avut curajul să fie pe mâna practicanților la momentul acela, și meșterilor care au avut răbdare printre clienții lor, care lăsau acolo bani și se programau din timp, să-și facă timp ca să vină să ne dădăcească pe noi.
Vocea Basarabiei: Ai avut vreodată remușcări că, uite, cineva din cei care au trecut pragul salonului va merge acasă, va fi supărat și va zice că niciodată nu mă mai întorc la acest salon?
Dumitru Micușa: Da, acestea sunt niște faze pe care mulți frizeri nu le trec, deci sunt niște traume, de fapt, dacă îți place ceea ce faci și ai o atitudine serioasă față de asta e chiar traumatizant, pentru că îți pare la un moment dat că nu îți iese.
Vocea Basarabiei: Adică, că nu ți-ai ales profesia potrivită?
Dumitru Micușa: Da, când nu-ți iese, când vezi, de exemplu, că un an, doi, trei, dar tu tot faci gafe elementare…
Vocea Basarabiei: Dar și lecțiile de viață este nevoie ca să le însușești, un caz, două, trei, zece și după asta măiestria apare?
Dumitru Micușa: Da, după asta cumva înțelegi că, de fapt, tunsul nu-i doar tuns, e un fel de sculptură pe păr, adică sunt diferite structuri de păr și ceea ce ai învățat tu din carte nu tot timpul poate fi aplicat pe viu în timpul lucrului. Acum îmi dau seama că făceam gafe din cauză că mi se întâmplau o diversitate de clienți, de tipuri de păr și de personalități și, înțelegând asta, înțeleg prin ce trece un stilist la etapele incipiente și de asta noi la început încercăm să încurajăm practicanții sau elevii pe care îi avem să nu lase profesia la primele eșecuri, pentru că într-un final o să le reușească, e nevoie doar de mai multă practică și efort.
Vocea Basarabiei: Dar atunci când te aflai la Sankt Petersburg te-ai gândit vreodată că ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo?
Dumitru Micușa: Da, în capul meu era ideea că rămân acolo, mai ales după anul IV, am terminat colegiul și am mai rămas pentru un an să-mi practic profesia la un salon și deja îmi aranjam viața acolo.
Însă familia mi-a zis că am mers acolo doar ca să învăț, să revin acasă și să aduc cunoștințele pe care le-am acumulat acolo ca să le implementăm aici. La început, m-am opus un pic, pentru că era vorba de deprindere, de obișnuință, vă dați seama, pentru prima dată am căpătat independență și pentru mine ca tânăr era ceva foarte valoros.
Când am revenit acasă, mi-am dat seama că independența aceasta nu-i pierdută, că deja sunt adult, că am 20 de ani și sunt independent deja după lege, așa că nu contează că sunt acasă sau că sunt acolo.
Vocea Basarabiei: Dumitru Micușa este feciorul cunoscutului stilist Victor Micușa. Și ai venit acasă, ai lucrat cot la cot cu tatăl, da?
Dumitru Micușa: Da, am început să lucrez cu tata, am început, într-adevăr, să implementez cunoștințele pe care le-am acumulat acolo, să îmbunătățesc serviciile noastre de aici. Am lucrat și la școala noastră, am scos trei grupe în trei ani, așa ca hobby mă ocupam cu grupele de elevi și acum sunt foarte mândru că mulți din ei au ajuns departe, dar atunci nu m-am întors din suflet acasă, cumva m-am întors mai mult la inițiativa lui tata. Era cumva ideea că hai că ei mi-au plătit studiile, hai că ei m-au ghidat în tot parcursul acesta și, într-adevăr, tata cam are dreptul să ceară să vin să-i compensez „așteptările”. Bine, nu mi s-au prezentat lucrurile așa, dar așa m-am gândit eu.
Vocea Basarabiei: Bine, într-un fel, ei ți-au dat aripi să zbori și tu trebuia să revii în cuibul de unde ai zburat?
Dumitru Micușa: Da, era ca un fel de a plăti înapoi ceea ce mi s-a dat. Dar tot eram cu gândul la evadare, tot mă gândeam că la un moment dat îmi voi lua zborul de aici și, când mi-a apărut prima oportunitate la universitate să plec într-un Work and Travel, am plecat în Statele Unite și credeam că acolo voi rămâne.
Vocea Basarabiei: Și atunci ți s-a spus că ești „frizerul lumii”, pentru că…
Dumitru Micușa: Nu, acolo eu am început, bine, eu m-am autodenumit „frizerul lumii”…
Vocea Basarabiei: De ce te-ai autodenumit?
Dumitru Micușa: Pentru că aveam un plan, tot timpul am admirat oamenii cu un stil de viață nomad și când am nimerit în America, am nimerit pe tărâmul nomazilor, de fapt, pentru că la ei așa-i cultura că de tineri pleacă de acasă la universități, după asta își găsesc un job și fiind o țară foarte mare, de obicei trăiesc și lucrează foarte departe de familie. Și sunt cumva obișnuiți, când e vorba de sărbători, iau un avion, zboară 5-6 ore până acasă, aceasta pentru ei e un lucru normal.
Eu m-am gândit că de acolo încep drumul meu prin lume și încep să-mi împart abilitățile care mi se confirmau pe parcurs în timp ce lucram la diferite saloane și se tot confirma că lucrez bine și mi-am zis că ar fi bine să-mi împart cunoștințele cu mai multă lume, să merg și prin India, și prin China, mai ales că am observat că lucrând acolo, eu mă împărțeam cu experiența mea și, în același timp, preluam experiența altora, adică iarăși tehnici noi, produse noi, idei noi, limba avansează.
Vocea Basarabiei: Și în câte țări ai ajuns?
Dumitru Micușa: Proiectul nu a durat mult, a durat vreo câțiva ani, acum e în fază latentă.
Vocea Basarabiei: Dar de ce s-a oprit sau voi l-ați pus pe pauză, pentru că e un proiect foarte interesant?
Dumitru Micușa: A fost o ambiție de-a mea, a fost o porniri tinerească, pasională în care voiam să acaparez toată lumea.
Vocea Basarabiei: Nu e de rău...
Dumitru Micușa: Da, și pe măsură ce din America de Nord am mers în America de Sud, în câteva țări, din saloane am trecut pe străzi, am început să lucrez, fiindcă mi se părea că salonul mă restricționează un pic…
Vocea Basarabiei: În posibilitatea de a te afirma?
Dumitru Micușa: Da, fiindcă eu lucram în saloane bune tot timpul și acolo trebuia să ai grijă de toate aspectele cu care sunt de acord, într-adevăr, sunt necesare, dar mă gândeam că de ce să lucrez eu numai cu societatea înaltă, dacă am abilități și aș puterea să lucrez 8-10 ore pe zi cu părul, în general, că nu contează ce om stă în fotoliul din fața mea și atunci am decis că vreau și să călătoresc, și să practic profesia pe care o iubesc. Astfel, le-am combinat pe acestea două și am început să tund pe străzi.
Vocea Basarabiei: Deci ai luat cortul, foarfeca în rucsac și te-ai pornit să cauți clienți în stradă?
Dumitru Micușa: Da, am luat-o așa, ușurel, inițial am început doar să călătoresc, m-am concediat de la salonul în care lucram în Chile și am plecat în călătorie în munți. Am călătorit o săptămână, două, am dormit în cort, m-am săturat de odihnă, ce fac mai departe? Oricum, te mănâncă mâinile să faci ceva și atunci am mers într-un port local și am întrebat, că vedeam că sunt tot felul de artizani, care făceau diferite chestii cu mâinile acolo pe loc, tipăreau monede, făceau ce făceau și am întrebat dacă aș putea și eu să mă pun în rând cu ei să tund. Și ei mi-au zis să încerc. Am văzut ce-mi trebuie, mi-am luat un taburet, o măsuță, câteva chestii cu care să pot fi ambulant în ceea ce fac și chiar din prima zi s-au creat cozi. Asta m-a bucurat și m-a încurajat, măcar că a fost o barieră de trecut, fiindcă atunci când ieși în stradă să lucrezi atragi multe priviri, adică lumea se uită și, nefiind obișnuit cu publicul sau având un pic de anxietate față de public, ceea ce e o chestie normală, atunci s-a trecut forțat, vrând-nevrând ești în fața oamenilor, stau mulți oameni în fața ta, te întreabă ce faci, de ce faci.
Mai veneau de la televiziunile sau de la radiourile locale și ne mai luau interviuri, iar la un moment dat am început să mă simt foarte relaxat făcând asta în stradă și chiar nu mă mai gândeam că o să mă întorc în salon vreodată.
Vocea Basarabiei: Atât de mult ți-a plăcut să fii în stradă?
Dumitru Micușa: Da.
Vocea Basarabiei: Și să practici jobul pe care îl ai?
Dumitru Micușa: Dar nu era vorba doar să fiu în stradă, pentru că au început să apară alte dimensiuni ale profesiei, adică eu am început să-mi văd profesia nu doar stând la un fotoliu într-un salon, ci au început să vină propuneri, de exemplu, de la primărie, ca să fac un curs în orașul în care mă aflam, bunăoară, un curs pentru femeile care se aflau în condiții de violență familială. Și împreună cu reprezentanții primăriei mergeam, adunam femeile acestea de pe la casele lor, le întrebam dacă vor să însușească o profesie și atunci lucram cu ele ceva timp ca să le dau o bază în profesie. După asta au început să ne cheme la diferite evenimente, la expoziții, unde deja ne amenajau ei un cort, nu mai veneam eu cu taburetul meu, dar ne puneau un cort frumos, ne dădeau oglinzi, boxe pentru muzică și ce mai trebuia acolo și lucram deja la un alt nivel, era chiar ca un minisalon în stradă.
