VOCEA CARE NE UNEȘTE

LIVE

Valeria Dascăl: Un om patriot al țării sale, oricât îi va fi de bine peste hotare,  oricum va reveni acasă / VIDEO

Interviu cu Valeria Dascăl, jurnalistă și scriitoare, despre fenomenul migrației, traiul peste hotare, cât de greu i-a fost să lase Moldova și aflăm dacă va reveni aici.

Vocea Basarabiei: Urmează să vorbim despre un fenomen care de mai mulți ani afectează Republica Moldova - fenomenul migrației -, despre acest exod de brațe de muncă, de creiere se vorbește mult, pentru că, așa cum spun cei care și-au făcut valiza și au plecat în străinătate, nu au plecat de zile bune, au plecat pentru că i-ar fi fugărit sărăcia, dar mai sunt încă și astăzi cetățeni ai Republicii Moldova care se gândesc să părăsească statul în căutarea unei vieți mai bune. Aveți și dvs. o ședere de 10 ani, o ședere continuă la Viena, în Austria, sunteți soție de ambasador și, probabil, această străinătate ați văzut-o altfel decât cei care au mers acolo în căutarea unui loc de muncă și a unei vieți mai bune. Ce părere aveți despre oamenii care au ales să abandoneze Republica Moldova pentru o perioadă de timp?

Valeria Dascăl: E greu de spus. Dacă acum mă întorc cu gândul înapoi, atunci când m-am pomenit pentru prima oară în Austria, la Viena, eu m-am rupt de aici cu mare greutate, cu mare durere de inimă, că eram bine în televiziune, aveam emisiunea mea.

Vocea Basarabiei: La Moldova 1.

Valeria Dascăl: Da, la Moldova 1. Credeam că sunt necesară aici, iată asta mă oprea, dar eram necesară și acolo, căci băiatul meu avea 10 ani, intrase să învețe în clasa a treia. Și soțul meu îmi zice: „Nu pot singur să le reușesc pe toate, trebuie să vii, trebuie să vii...” Și iată așa, cu „trebuie să vii”, m-am hotărât să vin, și nu numai din motive familiale, dar și din motivul că era perioada ceea când se stingea lumina și emisia noastră era foarte scurtă, iar emisiunea mea care era de o oră se tot micșora-micșora până ajunsese de 15 minute. Atunci m-am gândit: „Ei, pentru 15 minute nu face s-o mai întind” și m-am dus, și bună dusă am fost. Am stat acolo 10 ani, dar m-am întors, am revenit acasă, deoarece, în toamna anului 2007, a decedat soțul meu și a trebuit să mă întorc acasă, fiindcă eu am o soră cu handicap sever și a trebuit să am grija de ea. Și de atunci, iată, sunt aici, dar episodic plec la Viena, plec la fiul meu, care a rămas acolo.

Vocea Basarabiei: Dar ai reușit să vorbești cu mulți oameni care se află acolo peste hotare, poveștile sunt diferite. Dacă ne amintim, până în anul 2014, atunci când Republica Moldova a obținut regimul liberalizat de vize, până atunci mulți moldoveni erau gata și chiar au achitat sume mari de bani pentru a obține viza, uneori se zicea că până la 3.000-5.000 de dolari, ca să meargă cel puțin un an de zile cineva din familie să muncească, ca să poată returna acea sumă împrumutată în cele mai multe cazuri.

Valeria Dascăl: Așa a fost!

Vocea Basarabiei: Ce gust au lăsat acele povești ale oamenilor, unele încă mai sunt scrise și astăzi?

Valeria Dascăl: Da, era greu să pătrunzi atunci la lucru în Europa, eu am întâlnit chiar am contactat, m-am împrietenit cu mulți oameni dintre ai noștri care ajungeau la Viena și am scris despre ei. Mai întâi am scris pentru „Literatura și Arta”, am susținut o rubrică - „Jurnal vienez” -, apoi am editat două cărți. „Brad frumos cu amintiri” – prima carte, având subtitlul „Jurnal vienez”, și a doua carte, „Desertul amar” („Jurnal vienez-2”). Mai târziu am mai editat o carte – „Femeia de la picioarele bărbatului meu”, în care un capitol este numit „Continentul vienez”. Eu am văzut Viena ca pe un continent, ca pe o țară aparte. Și vreau să spun referitor la aceasta cum ajungeau oamenii noștri în străinătate. Eu am aici o nuvelă în cărțile acestea, care se numește „Femei în lăzi”. Pe mine m-a impresionat foarte mult când o femeie îmi povestise cum a ajuns ea la Viena într-o ladă, în lada aceea care este sub caroseria camionului. Iaca acolo se tupilau femeile noastre, în patru, așa, ședeau și care ajungea, care nu ajungea. Așa simplu îmi povestea că, zice, pe unele le scoteau moarte și le aruncau la marginea drumului acolo și mergeau mai departe. Pe mine mă îngrozeau povestirile acestea, dar ele erau reale, erau adevărate. Lumea se făcea luntre și punte ca să ajungă într-o țară prosperă și să se căpătuiască cu bani, iar căpătuitul cu bani era foarte greu, trebuia de muncit și de muncit și uneori cu pericol, deoarece ei n-aveau acte în regulă și poliția în permanență dădea de ei, îi căuta. Am avut o relație cu o femeie, Maria se numea, era din Șoldănești, care fusese arestată și deja era sub pericol să fie condamnată și pusă la închisoare. M-a sunat și m-a rugat să vin s-o ajut. Am venit și am fost translatoare, eu știam limba germană...

Vocea Basarabiei: În ședința de judecată?

Valeria Dascăl: Nu, până la asta, am fost translatoare și a fost interesant momentul, că eu învățasem limba germană, dar învățasem limba germană vorbită, nu termenii juridici care erau pronunțați în acea ședință. Și austriacul în cauză vorbea în limba germană cu termenii aceștia, pe care eu pur și simplu nu-i înțelegeam și doar mă uitam la ei. La un moment dat, acela îi zice colegului său: „Translatorului acesta îi trebuie lui însuși un translator”. Și atunci eu le-am spus: „Eu nu cunosc termenii juridici”.

Vocea Basarabiei: E râs cu plâns, într-un fel, așa-i?

Valeria Dascăl: Da, râs cu plâns, dar așa este și, cum se spune, îmi părea rău, că erau femei tinere și băieți tineri, bărbați tineri care se angajau în câmpul muncii și se angajau nu după profesie, e clar lucru, erau femei cu studii superioare...

Vocea Basarabiei: Păi, în primele valuri cine au plecat, mulți din ei au fost pedagogii...

Valeria Dascăl: Da, am cunoscut îndeaproape o femeie pedagog și pe alta care absolvise proaspăt Universitatea de Medicină. Ele lucrau îngrijitoare de bătrâni, acolo făceau curățenie prin apartamente, cu asta se ocupau. Chiar mă mirase profesoara aceea, eu contactam deseori cu ea și ea mi-a spus că lucrează deja de câțiva ani în Viena și încă n-a fost în centrul Vienei, ca să vadă centrul cela istoric, frumos, despre care se spune că e o poveste. Dar ea încă nu fusese să-l admire, se învârtea în cercul ei îngust acolo unde își făcea banul și știa numai că trebuie dis-de-dimineață să se scoale și să lucreze, iar când îi rămânea o oră-două libere nu mai avea puteri să meargă să vadă Viena. Viena e numită capitala culturală a Europei și chiar e păcat să nu o vezi. Eu m-am mirat, zic: „Dacă ea e profesoară, o să plece în sat și o să povestească copiilor ce a văzut aici”. Iar ea mi-a zis: „Nu, doamnă, eu n-am văzut nimic”. Asta e oribil!

Vocea Basarabiei: Îmi amintesc și eu foarte multe povești pe care le-au spus doamnele care au ajuns fie în Grecia, în Italia, în Portugalia, în alte țări ale lumii și vorbeau că trebuiau să treacă săptămâni întregi aflându-se prin munți, drumuri foarte grele, să nu le fie verificate actele.

Valeria Dascăl: Da, da, drumuri grele pe care mergeau ca să nu le fie controlate actele, era foarte greu de ajuns. Acum e ușor de ajuns în orice țară, acum, cum se spune, numai un prost nu poate ajunge.

Vocea Basarabiei: Dar la un moment dat ei totuși s-au călit, s-au împăcat cu acele destine și au ținut piept, să zic așa, și provocărilor, și problemelor, pentru că au învățat limba cei care au plecat peste hotare, s-au integrat în acele societăți. Noi spunem țările care ar fi adoptat acești cetățeni ai Republicii Moldova, pentru că unii dintre ei au o ședere de 20, de peste 20 de ani acolo. De ce una dintre cărți se numește „Desertul amar”?

Valeria Dascăl: Anume acesta e desertul amar, că îți pare că în străinătate viața e mai dulce ca la noi, dar dulceața asta are un gust amar la sfârșit. Iaca, la sfârșit ai o amărăciune după ce mănânci, se spune că, dacă mănânci multă-multă miere, oricum nu-i bine.

Vocea Basarabiei: Dar totuși, mulți cetățeni ai Republicii Moldova, mergând acolo peste hotare, ziceam că s-au integrat ușor în acele societăți, acolo chiar și-au cumpărat și case, și-au reîntregit ulterior familiile, au luat și copiii. Cum se prinde rădăcină într-o altă țară?

Valeria Dascăl: De exemplu, eu n-am putut să prind rădăcină acolo, deși am fost 10 ani și eram într-o situație privilegiată, nu trebuia să-mi câștig banul muncind, că eram soție de ambasador, dar eu n-am putut să prind rădăcină acolo, pentru mine toate rămâneau a fi străine, eu mă duceam la gara în care venea trenul din România și ascultam, eram dornică să aud graiul românesc, când cobora lumea din trenul de la București. Dar multă lume se integrează, învață limba. Pe urmă, cum se spune, le place felul cum este aranjată viața, dar oricum ei tânjesc după patria lor, fiecare din ei tânjește după patria lui. Și iată, eu mă uitam cum se trăgeau ei la Centrul Cultural Român, copământenii noștri de aici, din Basarabia, veneau la Centrul Cultural Român, veneau la biserica ortodoxă română. Când mi-am prezentat cărțile în incintele acestea, ei au venit cu mult drag, și mă mira faptul că emigrația română, românii din România nu erau în prima generație a exodului, ei erau deja în alte generații, erau cu alt statut. Ei mă întrebau: „Cât costă cartea?”. Eu ziceam: „Cât vă lasă inima”. Da, îi lăsa inima, îmi puneau acolo un 10 euro, fără ca să-i doară sufletul. Pentru ai noștri, 10 euro era foarte mult, 10 euro era o sumă fabuloasă. Și mă uitam cum se strângeau așa, dezorientați. Și-i întrebam: „Vrei o carte”? – „Vreau”! – „Na-ți-o”! Și i-o dădeam fără bani, nu-mi trebuie, zic, lasă că nu mă îmbogățesc eu pe cărțile acestea. Adică, banul câștigat pentru ai noștri, cei de aici din Basarabia, era foarte scump, ei îl strângeau cu grijă. Eu știu cum locuiau ei acolo, dormeau câte 3 de-a latul pe un pat, unii chiar pe podele. Așa era. Greu își câștigau banul și îmi era milă de ei. Era o fetiță care venea la noi și soțul meu zicea: „De ce ai oploșit-o?”, că ea tot venea și stătea la noi și se uita la televizor, uneori rămânea la noi în apartament să doarmă. Și soțul îmi reproșa: „De ce o oploșești?”, iar eu îi ziceam: „O oploșesc, pentru că nu știu fiul meu ce soartă va avea, poate cândva cineva, un străin îl va oploși și pe dânsul”. La asta mă gândeam, că e copilul cuiva și îmi era milă de ea.

Vocea Basarabiei: Dar atunci când vorbești cu cei care s-au despărțit pentru o perioadă mai mică sau mai mare de Republica Moldova, ei spun că atractivitatea țărilor unde se află este incomparabilă cu rămânerea lor acasă, pentru că acolo sunt servicii de calitate și spun că au pachet social, calitatea serviciilor când se adresează la doctor sau la o altă instituție din acea țară, pentru că acolo se respectă legea, pentru că acolo el știe că muncește 8 ore, are un salariu stabil și această stabilitate îl face ca el să continue să aibă această ședere în străinătate. Iată ar putea totuși să se ajungă repede și ușor la o revenire acasă sau o bună parte din cei care au plecat și o duc bine acolo cel mai probabil ei s-au despărțit de Republica Moldova?

Valeria Dascăl: Eu nu știu dacă să se despartă așa pentru totdeauna. Cu privire la pachetul social, eu am întâlnit mulți și continui să întâlnesc, chiar trăind aici, în Chișinău, care acolo trăiesc și lucrează și au pachete sociale, dar vin acasă și aici se tratează în timpul verilor, când au concediu. Tot aici își tratează dinții, că aici e mai ieftin, iată tot nu vor să dea bani mulți pentru asta, dar e greu să te „implantezi” așa, într-un mediu străin, absolut străin, și lingvistic, și de trai, și să accepți legile lor de trai, să fii ca dânșii e foarte greu. Dar cei care acceptă – trăiesc.

Vocea Basarabiei: Dar mulți și-au cumpărat spațiu locativ, au locuri de muncă stabile, copiii fac studii, studiile ei spun că sunt de calitate și că viitorul copiilor anume acolo îl văd, iar pe de altă parte, Republica Moldova tot are nevoie și de brațe de muncă, și de creiere, și de tineri bine pregătiți ca să poată să preia și ei o parte din putere.

Valeria Dascăl: Eu nu știu ce să spun, asta depinde de om. Dacă omul în numele traiului său, în numele unei situații materiale e gata să renunțe la patria sa, la tot ce a fost aici în Basarabia e gata să renunțe – atunci el renunță, dar dacă el e patriotul țării sale, în sensul bun al cuvântului, acum cuvântul patriotism nu știu cum a căpătat o nuanță peiorativă, dar dacă el e patriot în sensul bun al cuvântului, el oricum se va întoarce. De fapt, dacă nu se întoarce el – nu se întorc nici copiii lui, că, știți, dacă e născut acolo deja și e crescut acolo în condițiile celea el deja nu mai are legătură cu noi, cu pământul nostru, cu toate, el rămâne numai așa, cu povestea, că a fost odată o țară care s-a numit Moldova. Asta-i!

Vocea Basarabiei: Chiar politicienii au încercat în campania electorală să vorbească despre două Moldove: Republica Moldova celor rămași, Republica Moldova celor plecați. Și de aici au pornit și dispute: cine sunt mai patrioți, cine sunt mai puțin patrioți, cei care au rămas, cei care au plecat, pentru că și a pleca tot un curaj înseamnă.

Valeria Dascăl: Da, este asta, adică noi – acei de aici și noi – acei de acolo. Eu socot totuși că mai mare prioritate și mai adevărați cetățeni ai Republicii Moldova sunt acei de aici, care au rămas, acei care s-au rupt, ei ca și cum așa de departe, știți cum s-ar spune dragostea de departe, dar dragostea asta de la depărtare nu-i dragoste adevărată, dragostea adevărată este când tu ești în permanență aici, trăiești alături de omul care ți-i drag, trăiești cu dânsul. Tot așa e și cu țara, eu trăiesc în țara asta, eu trăiesc cu grijile ei, cu problemele ei cu toate, dar așa, uitându-te dintr-o parte și trimițând bani acolo, să zicem, de caritate, ajutând asta ceva – da, asta e bine, dar totuși deja tu nu ești cetățeanul țării acesteia, tu te-ai rupt, tu de-amu ești cu totul altfel, nu mai ești acel care ai fost cândva și nu mai ești acel care trebuie să fii aici, așa eu consider.

Vocea Basarabiei: Dar întrebarea pe care și-o pun cei plecați – ce le oferă, ce le oferea Republica Moldova ca ei să rămână acasă?

Valeria Dascăl: Pe mine întotdeauna mă miră întrebarea pe care o aud de multe ori: „Ce puteți să-mi oferiți”? Eu știu așa, din exemplul vieții mele, că mai întâi oferă tu ceva și pe urmă întreabă: „Ce puteți să-mi oferiți mie în schimb”? Dar lumea, în special lumea tânără de la noi, așa este obișnuită ori așa vrea să fie că mai întâi să i se ofere și pe urmă ei vor da. Dar dacă tu nu poți să dai, ție ți s-a oferit, dar tu nu poți să dai nimic, tu n-ai meritat ceea ce ție ți se dă. Asta cum vine? Mai întâi tu trebuie să dai și pe urmă să ceri să ți se dea ceva. Asta eu așa înțeleg, dar lumea la noi e tare pretențioasă și cu multe dorințe. Eu am cunoscut o fetiță, care acum se află în Elveția. Și ea tot avea vorba asta, ea se întâlnea cu tineri bărbați, voia să-și găsească un bărbat al vieții sale și prima întrebare îi punea: „Ce poți să-mi oferi”? Și eu îi spuneam: „Tanea, dintâi gândește-te ce poți tu să-i oferi lui și pe urmă întreabă ce poate el să-ți ofere”. Acum iată e stabilită în Elveția, are 3 copii, e căsătorită cu un român, de fapt, nu cu un elvețian. Zice că o duce bine, dar am văzut-o astă-primăvară când a venit aici în concediu și m-am uitat că nu arăta bine defel, arăta chinuită și obosită.

Autor

  • Ursu Valentina

    Moderatoarea emisiunii „Puncte de Reflecție”, dar și autoarea emisiunii „La firul ierbii”. A activat la Radio Europa Liberă din 2004 până în 2022. Anterior a muncit 17 ani la Radio Moldova. I s-a conferit Ordinul Republicii în 2009. Deținătoare a Medaliei „Om Emerit" din 1994. A scris în 1993 cartea „Râul de sânge", în care a inclus reportajele pe care le-a realizat în timpul conflictului armat de la Nistru (1992). Se regăsește printre cele 99 de femei ale Moldovei 2013. Omul Anului (2014) și (2021). Iar în 2014, președintele României i-a acordat Ordinul Național „Pentru Merit” - în grad de Comandor. A fost desemnată de cinci ori câștigătoarea Topului Jurnaliștii Anului.

Articole similare

spot_img

cele mai populare

Preluarea textelor de pe pagina www.voceabasarabiei.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.voceabasarabiei.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite și cele electronice vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia Vocea Basarabiei.