EDITORIAL de LEONID SMOLNIȚCHI // Ultima vamă ori omul supus marii încercări de a alege

28 Aprilie 2020 10:43 262 0 Ultima modificare 28 Aprilie 2020 10:47

Deciziile, oricare ar fi ele, generează consecințe. Și doar deciziile prin care omul este umilit, provoacă tăcere.

Omul mereu, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă este supus marii încercări de a alege. De a alege între bine de rău. Alegerea, în fond, e o luptă. Crâncenă luptă. Nu pentru că nu ar ști ce să aleagă. Lupta constă în faptul că nu știe cum să aleagă. Balanța înclină întotdeauna spre bine, desigur. Mai ales când alegerea și-o face pentru sine. Întotdeauna ghidat de egoism, știe a-și alege cea mai mare porție de bine. Mai întotdeauna dorește binele și celor din preajmă. Și doar rareori, poate niciodată, nu alege a face cu bună știință rău. E limpede, e firesc așa să fie. Și atunci ne vom întreba: unde e subiectul, motivul confruntării? Unde sunt elementele luptei crâncene, despre care vorbeam mai devreme? Lupta începe din momentul stabilirii hotarului între bine și rău. Pentru că nu există nici o linie de demarcare. Aici, bunăoară, sfârșește binele, iar de aici încolo începe răul. Până aici e lumină, iar dincolo e întuneric.  Asta îmi convine și, deci, îmi aparține, iar restul mi-e străin și îl arunc. Cum? Dar principalul, cine poate stabili locul unde începe vama. Și pentru ce urmează să fim vămuiți. Pentru bine ori pentru rău. Căci pământeni suntem. Și tot ce-i pământesc urmează a fi vămuit.

O luptă pe viață și pe moarte purtăm zi de zi, oră de oră, clipă de clipă. Luptă rațiunea creierului cu sentimentele inimii. Luptă căldura sufletului cu iarna minții. Luptă crâncenă  între confortul iluziilor și cruzimea realității. Dintre materie și spirit, în ultimă instanță. Pare simplu raționamentul. O inimă curată nu poate, prin definiție, să producă durere. Un suflet plin de lumină și căldură nu poate să împroaște cu săgeți de gheață. Teoretic - da. Practic, e cu totul altceva. Căci rațiunea permanent e supusă îndoielilor. Sufletul rătăcește permanent prin labirinturi. Prin aceasta ne deosebim de alte vietăți.

Da, ca să nu uit. Am mai spus-o și cu alte ocazii. Dumneavoastră, cititorilor, privitorilor ori ascultătorilor acestor rânduri, aveți dreptul să fiți de acord ori să nu fiți de acord cu mine. Vă voi spune mai mult chiar. Aveți tot dreptul să-mi reproșați cum că viața și așa e destul de complicată. La ce bun să o mai complicăm cu fel de fel de exerciții de logică, poate prea sofisticate? Eu vă înțeleg și undeva accept reproșul. Doar că există un mic detaliu. Există acel „dacă”, ce, mai devreme ori mai târziu, ne îndreaptă spre trecere. Și acel „dacă” se numește vămuirea în ultima vamă. Pământeni suntem și nu ne e dat să scăpăm de ultima vămuire.

Toți au plătit tribut. Neapărat îl vom plăti și noi. Și, după cum va fi alegerea, așa vom și plăti: pentru bine ori pentru rău. Nu, nu e vorba de Judecata de apoi. Ea, dacă și există, există doar pentru cei care cred în ea. Nu despre ea vorbesc, pentru că nu am dreptul să judec despre acea judecată. Vorbesc despre acea zi strict pământească, în care noi, oamenii, pentru o zi, doar pentru o singură zi, ne mutăm la ei acasă. La blajinii noștri. În această zi, orașele și satele noastre vor deveni pustii. În schimb, orașele și satele lor de cruci și morminte, vor fi pline de lumina și căldura lumânărilor aprinse și de lumina și căldura  amintirilor frumoase. Îi vom pomeni pe cei care deja au trecut vama cea ultimă. Să ținem minte un lucru încărcat cu o semnificație deosebită: nu ei au nevoie de pomenirile noastre. Noi avem nevoie de amintiri despre ei. Ne-au fost dragi pe când erau alături de noi. De blajini, în mare cuget, vom fi obligați să-i rugăm: Morților, dați-ne voie să vă iubim! Nu cu voce tare să-i rugăm, căci Rugămintea se șoptește. Nu cu pomeni scumpe să le cumpărăm dragostea, căci dragostea strămoșilor nu se cumpără, ea se merită.

Luni, de Paștele Blajinilor, și eu, ca și dumneavoastră, am privit prin lumina unei lumânări aprinse spre sufletul părinților și buneilor mei, și, cerându-le iertare, i-am rugat să-mi dea voie să-i iubesc în continuare.

© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte