Valeriu Cerba, după 27 de ani de la măcelul de la Bender: „Rogozin îl acuza pe Elţin că a încercat să rezolve conflictul pe cale diplomatică”

19 Iunie 2019 09:57 868 0 Ultima modificare 19 Iunie 2019 11:28

Chișinăul trebuia să utilizeze deschis noțiunea de „ocupație rusească” 

Miercuri, s-au împlinit 27 de ani de la începutul masacrului din Bender, cel mai tragic eveniment al războiul de pe Nistru. Soldații ruși și gardiștii încercaseră atunci să lichideze și satul Varnița, operațiune zădărnicită de către doi polițiști moldoveni. Unul dintre aceștia, colonelul Valeriu Cerba, a monitorizat de-a lungul anilor situaţia din stânga Nistrului, bucurându-se și de sprijinul lui Pavel Lutenco, fost anchetator pentru investigarea crimelor deosebit de grave din oficiul procurorului general al RM, care reușise să sustragă acte de importanță majoră pentru RM din biroul președintelui Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Luchianov. Astăzi, Cerba este doctor în drept și prorector la Universitatea de Studii Europene. În interviul de mai jos, el ne povestește despre legătura dintre originile, evoluția conflictului și situația tensionată care domină în prezent la Tiraspol. 

Lutenco a deconspirat legătura lui Luchianov cu separatiștii

- Dle Cerba, cum a început diferendul transnistrean, din primele zile?
- Nu mai este un secret faptul că influente forțe de la Moscova au elaborat scenariul conflictului pentru a menţine RM în sfera de influenţă a Rusiei. Primul semnal a fost lansat în cadrul întâlnirii dintre Mircea Snegur și Mihail Gorbaciov de la finele lui 1990. Snegur a spus că nu va semna noul Tratat unional și Gorbaciov i-a răspuns că, în acest caz, vom avea și republică transnistreană, și găgăuză. De față era și Luchianov, care venise de la o întrevedere cu Igor Smirnov. A confirmat și el: „Ei deja au republică pe malul sting”. 

- Ce rol a avut Luchianov în formarea enclavei separatiste?

- A avut cel mai odios rol. De la el separatiștii au cerut permisiunea de a-și crea propriul minister de interne şi alte „instituții”, care să mențină legătura dintre Tiraspol și Moscova. Tot pe el l-au rugat să asigure armata a 14-a cu armament. Și Luchianov a dat aviz pozitiv la toate aceste solicitări. Printre documentele pe care Pavel Lutenco le-a sustras la Moscova, este și o misivă, prin care sovietul suprem transnistrean se arată dispus să semneze noul Tratat unional, în calitate de subiect independent. Și pe acest document figura rezoluția lui Luchianov: „E necesar de a elabora strategia de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. A urmat referendumul cu privire la păstrarea URSS, la care Chișinăul a refuzat să participe, dar care a avut loc pe malul stâng sub protecția miliției sovietice și a Armatei a 14-a.
Selezniov: „Moscova a vrut să împiedice unirea RM cu România”

- Mircea Druc spunea într-un interviu că punctul de pornire al conflictului transnistrean a fost complexul militar-industrial din regiune, iar Luchianov a fost doar executantul unor comenzi… 
- Într-adevăr, primele nemulțumiri au venit din partea elitei militar-industriale din stânga Nistrului, căreia nu-i convenea să se subordoneze Chișinăului, pierzându-și statutul privilegiat pe care-l avea în timpul URSS. Pentru a uzurpa puterea în regiune, nomenclatura rusofilă a complexului militar-industrial, condusă de Igor Smirnov, împreună cu cercuri politice interesate din Rusia, s-a opus restructurării sub pretextul apărării intereselor vorbitorilor de limbă rusă din RSSM. Concomitent, cu sprijinul lui Luchianov, la întreprinderile industriale mari au fost create ,,comitete muncitoreşti”, formaţiuni paramilitare, detaşamente de gardişti instruiţi de ofiţerii Armatei a 14-a. Există documente care arată că, din noiembrie 1991 până în august 1992, armata rusă a predat separatiștilor 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14 mii unităţi armament, 15 mii muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi tehnică de geniu, 281 unităţi tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol. Și nu numai atât. Apropo, mâna Moscovei în acest conflict ne-o arată și decizia CEDO pe cazul Ilaşcu, în care se spune că „regiunea rămâne sub influenţa decisivă a Rusiei”. Dar și declarația lui Ghenadi Selezniov, președintele Dumei de Stat, făcută în 2002, la Chișinău, precum că în 1992 Moscova a vrut să împiedice unirea RM cu România.

- Putea Chișinăul să evite conflictul de la bun început?
- Greșeala Chişinăului a fost că nu a utilizat deschis noțiunea de ,,ocupaţie rusească” şi nu a declarat ilegale privatizările efectuate în stânga Nistrului. Această tăcere a transformat regiunea într-o ,,gaură neagră a Europei”, o zonă a ilegalităţilor, unde drepturile fundamentale ale omului sunt încălcate flagrant. Mai mult, când este întrerupt dialogul în formatul „5+2”, reprezentanții Chișinăului în Comisia Unificată de Control (CUC) rămân a fi singurii care ţin piept separatismului. Aceștia, trebuie să recunosc, dau dovadă de mai multă demnitate decât unii demnitari de stat. Dar ce pot face ei, dacă, în cadrul CUC, Tiraspolul are sprijinul ruşilor, iar delegaţia OSCE (organizaţie în care Rusia deţine drept de „veto”) aşteaptă și tot așteaptă ca părţile să ajungă la consens? Vă spun toate acestea în absolută cunoștință de cauză, pentru că am făcut și eu parte din CUC.

Kostenko consuma zilnic droguri și băuturi spirtoase

- De ce Rusia s-a obligat prin acordul de la Istanbul să-și retragă trupele de pe Nistru, deși se pare că nici nu a avut o asemenea intenție? 
- Rușii au ignorat și acordul semnat în 1998, la Odesa, care prevedea demilitarizarea Zonei de securitate. Deși putea introduce în această zonă nu mai mult de 100 de reprezentanți, din august 1992 până în prezent, Tiraspolul a introdus aici trei brigăzi de infanterie motorizată și peste trei mii de grăniceri, miliţie şi cazaci. A instalat ilegal și 30 de puncte de trecere de-a lungul Nistrului. Moscova nu a vrut pace, ci a provocat doar tensiuni în această zonă, cu scopul de a marca hotarul cu RM, ceea ce s-a întâmplat recent, prin așa-zisa lege despre frontiera republicii-fantomă. Totodată, cetățenilor din stânga Nistrului li s-au cultivat alte valori morale şi spirituale, în special ura faţă de tot ce este românesc. Astfel, Rusia ne zombează cetățenii pentru a-i folosi în interesele-i meschine.

- De ce, totuși, rușii au avut nevoie de vărsare de sânge în 1992?
- Scopul a fost de a băga frica în oameni, căci diabolicul conflict militar a fost planificat şi organizat de reprezentanţii serviciilor secrete, delegaţi în zonă, şi de ofiţerii Armatei a 14-a. Ca să fie clar, vă prezint o scurtă cronologie a războiului. La 2 august 1991, separatiștii au decis să subordoneze poliţia noastră guvernului r.m.n. La finele lui noiembrie, intrările în Bender erau blocate, străzile fiind patrulate de peste 300 de gardişti, conduși de sângerosul Iu. Kostenko, maiorul în rezervă al Armatei a 14-a, care, conform datelor operative, consuma zilnic droguri şi băuturi spirtoase. La 9 decembrie, deputații locali l-au destituit din funcţie pe comisarul de Bender, Victor Gusleacov, după ce timp de două zile i-au presat subalternii pentru a-i determina să treacă sub jurisdicţia r.m.n. Puțin mai târziu, gardiştii şi cazacii înarmaţi au încercuit sediul comisariatului, reținându-i și dezarmându-i pe polițiști, și furându-le trei maşini. La 3 ianuarie 1992, gardiştii au ocupat sediile Securităţii şi al Pazei de Stat din Bender. La 10-18 iunie, în timp ce Chișinăul căuta soluţii paşnice, separatiștii au organizat ciocniri armate, soldate cu victime. Iar la 19 iunie, ei au atacat secția de poliție Bender cu zece unităţi de tehnică blindată. Gusleacov și-a mobilizat efectivul de 200 de băieți, care au stat pe poziții cinci ore, până când a intervenit Brigada ,,Fulger” a MAI. Pentru a salva polițiștii, le-au venit în ajutor forțele armate ale Ministerului Apărării. Și atunci, drept răspuns, s-a implicat armata rusă cu nouă tancuri, opt blindate şi zece tunuri. Luptele au durat trei zile. Comandantul Armatei a 14-a, colonelul Bergman, scria că primise o telegramă de la ministrul rus al Apărării, Pavel Graciov, care îi permitea să deschidă focul contra Moldovei. Intervenția rușilor, menționa Bergman, a inspirat încredere militarilor transnistreni și a adus mari pierderi părții moldovenești. Numai după aceasta, Benderul și satele Gâsca, Chiţcani şi Protogailovca au trecut sub controlul separatiștilor. Conform datelor oficiale, în cele trei zile de lupte în Bender, au fost omorâți 77 de oameni și răniți - 532. Gusleacov raporta că zilnic, de la ora 19.00 până la cinci dimineaţa, asupra apărătorilor secţiei de poliţie erau aruncate circa 100 de mine şi tot atâtea grenade; că oamenii erau împușcați fără judecată; că unii dispăreau fără urmă, iar alții își luau lumea în cap și fugeau; că numai în preajma staţiei de bărci, banda lui Kostenko a ucis 200 de oameni, inclusiv doi poliţişti. Dorința separatiștilor de a prelua comisariatul de poliție Bender se observă și astăzi. În 2005 a fost prevenită comiterea unui act de terorism asupra acestui sediu, iar ulterior clădirea a fost deconectată în repetate rânduri de la reţelele electrice, telefonie, căldură, apă.

Gardiștii au încercat să lichideze satul Varnița

- Odată cu adoptarea „legii despre hotarele Transnistriei”, separatiștii au inclus în componența presupusei republici și satul Varnița. Cineva îmi spunea că, în 1992, ei au încercat să arunce în aer acest sat, pe care l-ați salvat dvs. E adevărat?
- Este vorba despre atacul terorist pus la cale de către gardiști în noaptea de 26 iunie 1992, cu scopul de a lichida localitatea, în care se aflau voluntari şi polițiști de-ai noștri. Folosind aruncătoare de mine şi pistoale automate, ei au provocat intenționat, din partea satului Parcani, scurgerea gazului metan din cinci cisterne a câte 40 tone ale staţiei de acumulare a gazului din Varniţa. Scurgerea a fost observată în urma unui control inopinat al posturilor, pe care nu l-am efectuat eu singur, ci de comun acord cu șeful grupului de voluntari, Tudor Serbov. Am raportat imediat despre pericol ministrului de Interne, Constantin Antoci, şi administraţiei or. Bender. La rândul lor, ei au creat posibilităţi specialiştilor să ajungă în gura focului şi să prevină catastrofa.

 

- În ce mod s-a implicat în războiul din 1992 Dmitri Rogozin, actualul vicepremier rus și reprezentant special al lui Putin pentru Transnistria, care este considerat în unele cercuri drept urmaşul lui Luchianov în opera de distrugere a RM?
- În capitolul „Calul Troian” din cartea sa „Vrag naroda”, Rogozin recunoaşte că a luptat cu arma în mâini de partea Tiraspolului. Spune că a ajuns în zona de conflict la sfârşitul lui mai 1992, de unde s-a întors la Moscova, pentru a aduna „voluntari dornici să participe la acţiunile militare din Transnistria”. Pe 23 iunie, el însuși s-ar fi încadrat în detaşamentul de voluntari din Rusia şi Ucraina, pe traseul Dubăsari-Râbniţa. Rogozin numeşte trupele moldoveneşti drept „detaşamentele înarmate de fascişti români şi moldoveni, care au invadat Transnistria”. El preciza că soarta conflictului a fost decisă de ostaşii Armatei a 14-a, care au rămas devotaţi Rusiei. „Războiul a fortificat poziţiile republicii moldoveneşti nistrene şi ale poporului său glorios, căruia până în prezent, comunitatea internaţională îi respinge dreptul la autodeterminare şi statalitate”, puncta autorul. Tot Rogozin scria că „Transnistria trebuie să revină fără întârziere în componenţa Rusiei, conform voinţei poporului” și îl acuza pe Elţin că a încercat să rezolve conflictul pe cale diplomatică. El saluta numirea în fruntea armatei ruseşti a generalului Lebed, sub conducerea căruia militarii ruşi au ucis, potrivit autorului, sute de voluntari moldoveni pe platoul de la Chițcani şi în pădurea de la Hârbova. Ulterior, în decembrie 2004, Rogozin, în calitate de lider al fracţiunii „Rodina” în Duma de stat, a propus un proiect de lege despre simplificarea procedurii de aderare la Rusia a republicilor autonome din fosta URSS, referindu-se la republicile nerecunoscute din componenţa RM şi a Georgiei. Proiectul prevedea alipirea la statul rus a unui nou subiect în baza referendumului, fără încheierea unor acorduri internaţionale. De aici constatăm că, prin recenta desemnare ca reprezentant al președintelui rus în RM a acestui personaj controversat şi şovin, Rusia doreşte să complice reglementarea conflictului și să menţină RM în sfera sa de influenţă. 

Chișinăul a făcut prea multe concesii

- Dle Cerba, de ce eforturile Chișinăului de soluționare a diferendului transnistrean nu se bucură de niciun rezultat? 
- Pentru că noi avem de a face cu un caz ieşit din comun, când participanții la conflictul militar dintre două părți au statut de pacificatori. Este plauzibilă în această privință afirmaţia lui Einstein, că ,,problemele nu pot fi rezolvate de cei care le-au creat”. Rusia, deși se impune într-o triplă ipostază de „mediator-pacificator-garant”, nu ezită să-şi manifeste solidaritatea cu regimul de la Tiraspol. Și Duma de stat le face lobby separatiștilor, creând o „comisie specială pentru problema transnistreană”. La rândul său, Chișinăul a făcut în anii 1996-2001 o serie de concesii, care i-au subminat poziţiile la masa de negocieri. Mă refer mai întâi la semnarea deciziei „despre soluţionarea unor probleme apărute în activitatea serviciilor vamale ale RM şi Transnistriei” din 7 februarie 1996. Dar și la declaraţia comună şi cele patru protocoale privind armonizarea legislaţiei vamale, garantarea investiţiilor, stimularea mass-media, semnate în rezultatul a două întâlniri dintre Voronin și Smirnov în 2001. Cel mai controversat document semnat de ambele părţi a fost protocolul privind „recunoaşterea reciprocă” a actelor emise pe ambele maluri ale Nistrului, inclusiv a „paşapoartelor” transnistrene. Complicaţii și mai mari în procesul de reglementare au apărut după întâlnirea lui Voronin și Smirnov de la Moscova din 2009, când, în prezenţa preşedintelui rus Medvedev, ei au semnat o declarație care dezavantaja serios RM, UE şi SUA, punând pe picior de egalitate „Moldova şi Transnistria”. Interesele imuabile de a menţine RM în sfera sa „tradiţională” de influenţă au determinat Moscova să pledeze pentru „îngheţarea” conflictului, decât să găsească o soluţie de compromis, care ar mulțumi toți actorii implicaţi. Iar Chișinăul a comis multiple greșeli tactice şi strategice, care a oferit Tiraspolului dreptul la ştampile vamale şi la întreţinerea relaţiilor externe în domeniul economic, la tratarea ca „parte egală” la negocieri și la edificarea unei entităţi secesioniste cu ambiţii de stat independent. Soluţionarea în pachet a problemelor politice, economice, sociale, umanitare şi de securitate, prin negocieri în formatul „5+2” poate fi chezăşia succesului, dar numai dacă partea moldovenească ar manifesta o voinţă politică fermă. Rezultatul negocierilor trebuie să fie un stat funcţional şi viabil care nu poate fi conceput pe principii federaliste.

Insistenţa ne poate păzi să nu repetăm exemplul Kosovo...

- Pentru un succes al negocierilor, avem nevoie și de un sprijin clar din partea comunității internaționale. Din păcate, se creează impresia că partenerii noștri externi ne susțin doar la nivel declarativ. Mai mult, avem exemplul european Kosovo, când la fel o regiune separatistă a fost recunoscută ca şi ţară… 
- Oricum, noi trebuie să sensibilizăm în continuare organismele internaţionale, pe agenda cărora figurează chestiunea transnistreană. Insistenţa ne poate păzi să nu repetăm exemplul Kosovo în estul Europei. Chișinăul trebuie să mizeze și pe un sprijin cât mai larg din partea societăţii civile şi a forţelor politice, fără de care reintegrarea ţării nu are sorţi de izbândă. Ameliorarea situaţiei social-economice, îmbunătăţirea mediului de afaceri, ridicarea nivelului de trai al populaţiei în contextul integrării europene ar spori atractivitatea malului drept al Nistrului. Trebuie să inspirăm încrederea locuitorilor din regiunea secesionistă inclusiv prin elaborarea unei legislaţii fiscale transparente şi realizarea obiectivelor stipulate în programul de activitate a guvernului Leancă. Dacă în locul unei Basarabii mizerabile, spunea cineva, locuitorii regiunii transnistrene vor vedea o vitrină strălucitoare a UE, conflictul se va soluţiona de la sine.

- În ultimul timp, în special după numirea lui Rogozin ca reprezentant în RM, relațiile dintre Chișinău și Tiraspol devin tot mai tensionare. Ce credeți că urmărește Moscova prin aceasta?
- Alegerea preşedintelui RM şi succesele guvernului pe calea integrării europene au fost motivele principale pentru desemnarea acestui emisar cu misiunea de a zădărnici procesele pozitive de la Chişinău. A fost o consecinţă logică a politicii promovate de Rusia. În condiţiile în care regiunea transnistreană este coordonată totalmente de Moscova, se cere o implicare mai hotărâtă a UE şi SUA, inclusiv în dezbaterile cu privire la înlocuirea actualei misiuni „de menţinere a păcii” cu o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional. Repet, Chişinăul trebuie să insiste necontenit în această privinţă.

Sursa: Timpul.md

© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte