Aștepta dimineața cum poate numai un copil de cinci ani s-o aștepte. Soră-sa mai mare se săturase să-i tot explice că dimineața vine numai după ce trece noaptea și după ce el, Nicușor, va dormi.
– Da’ poate să se întâmple că după o noapte să vină altă noapte, iar dimineața să nu mai vină, o întrebă pe soră-sa mai mare, ca, după o pauză cu un oftat prea încărcat de griji pentru un copil de doar cinci anișori, să continue – ori chiar poate să vină peste două zile?
– Nu. Nu poate, îi răspunse soră-sa aproape supărată.
– Mă gândesc și eu că nu poate, că dacă nu vine dimineața, cum va putea să vină mama? Că dimineața de aceea e și dimineață, ca să vină mama. Că dacă n-ar fi trebuit să vină mama, putea nici să nu vină dimineața asta. Fără mama cui trebuie dimineață…
Pleoapele deja alunecau fără milă spre somn, când încâlci o ultimă întrebare către soră-sa: „Dar dacă dorm numai oleacă, dimineața poate să vină mai repede?” Înainte de a adormi, oftă încă o dată și mai din suflet, cu un oftat crescut dintr-un dor de mamă care de trei săptămâni era la lucru, la un nene Protest, la Chișinău, care din spusele soră-sa, e un mare zgârcit.
Somnul, furișat spre ochii copilului, împreună cu galbenul rece al becului aprins de-asupra patului, veni împreună cu un nene urât, urât, cu două capete, cu două bărbi și patru mâini lungi, lungi, păroase, încolăcite în jurul maică-sa și care mai era, nu se știe de ce, îmbrăcat într-o mantie neagră, neagră cu buzunarele care, cum i se păru copilului, se târau pe pământ.
Dimineața se trezi mai mult de căldura razelor decât de lumina lor și imediat intră în odaia maică-sa. Patul era neatins. Cu bărbia tremurândă în prevestirea lacrimilor întrebă tare, ca să se audă în toată casa: Da unde-i mama?
Soră-sa îl ridică în brațe și, dăruindu-i un sărut pe obraz, îi zise că mama vine deseară cu autobusul. Că ar veni și acum, dar nu are cu ce veni.
-Da ce, Nenea Protest nu poate să-i dea mamei un autobus ca să poată veni dimineața? și izbucni în plâns.
L-a căutat tot satul până după miezul nopții. Mătușa Maria, care le știa pe toate în sat, îi spusese primarului și sectoristului că l-a văzut ultima oară în centru, așteptând autobusul. Da’ unde s-a dus Nicușor după asta ea nu știe, dar crede că s-o fi dus la Chișinău, după maică-sa.
A doua zi după masă, maică-sa, venită la chemarea primarului cu autobusul de rută de la Chișinău și, fără să spună nimănui un cuvânt, se duse în pădurea de la Coteuca, pe unde șerpuia drumul spre Chișinău și îl găsi pe Nicușor al ei dormind sub niște tufari, zgribulit, cu genunchii până sub barbă, și cu părul încâlcit în frunze și iarbă uscate de toamnă. Credea că doarme. Dar nu dormea. Privea cu ochii larg deschiși în pustiu și când o văzu pe maică-sa o cuprinse tăcut de gât și-i zise: „Nenea Protest ți-a spus unde-s eu? Credeam că n-o să mă mai găsești. Mamă, rămâi cu mine. Lasă-l pe Nenea cela că mie mi-i mai tare dor de tine”.
