Nicolae Federiuc

Nicolae Federiuc

Prostia are foarte multe forme. Ea poate fi inofensivă și izolată, dar și foarte periculoasă și contagioasă. Depinde de nivelul la care se manifestă. Și, dacă pe timpuri, ea putea fi ținută oarecum sub control, odată cu apariția internetului, barierele s-au rupt și a răbufnit în spațiul public cu o forță atât de mare, încât este imposibil de oprit. Adio, analiză competentă! Adio, presă de opinie! Adio, minte lucidă!

Cândva, pe când presa scrisă era încă dominantă, existau doar câteva repere. Când se producea ceva important, fugeai la chioșc și cumpărai FLUX-ul, Timpul, Jurnal de Chișinău, ȚARA, Moldova Suverană și alte ziare importante, iar primul lucru pe care îl făceai era să cauți editorialul. Ca să vezi ce cred editorialiștii despre fenomenul în cauză.

Sigur, și editorialiștii aveau partea lor de subiectivism. Și ei erau constrânși de anumiți factori externi să promoveze o anumită idee sau abordau problema din perspectivă proprie. Totuși, ei operau cu argumente. Ei nu aruncau vorbe în vânt. În caz contrar, erau puși la zid de condeierii oponenți și riscau să cadă în ridicol. Iar atunci când te aliniai la o poziție sau alta, în funcție de propriile simpatii sau antipatii, aveai, cel puțin, un fundament sub picioare. O linie de gândire calificată și argumentată. Cei care vorbeau după ureche, pur și simplu, nu erau băgați în seamă.

Să devii editorialist la ziar însemna să treci testul timpului. Trebuia să curgă foarte multă cerneală până să ajungi să te dai și tu cu părerea. Era o selecție riguroasă în interiorul redacțiilor, pentru că de modul în care comentai actualitatea depindea bunul nume al instituției pe care o reprezentai.

Acest lucru este extrem de important, pentru că politicienii și factorii de decizie se vedeau nevoiți să se raporteze la aceste articole de atitudine. Nu le puteau ignora, pentru că, în acest caz, erau puși la zid de opinia publică. Ștacheta era foarte sus și n-aveai cum să te prefaci că nu o observi.

Astăzi, avem zeci de televiziuni, sute de posturi de radio și mii de site-uri de știri. Cu toate acestea, calitatea informației este atât de proastă, încât îți vine să urli. Sunt și acum oameni care gândesc ce spun înainte de a scrie, dar nu mai apuci să-i asculți, pentru că se pierd printre valurile de prostie. Pentru că astăzi orice semidoct poate spune ce vrea și nu există niciun mecanism de triere a informației. Iar efectele sunt dezastruoase. Pretențiile față de clasa politică au devenit foarte mici, iar din această cauză, nimeni nu se mai obosește să-și formuleze mesaje consistente, demne de luat în calcul. E suficient să se înconjoare cu țipălăi care să le facă Like & Share și s-au scos. Pot debita prostiile de pe lume, nu-i penalizează nimeni.

Să luăm, de exemplu, cazul cetățenilor turci expulzați de Serviciul de Informații și Securitate. Nici n-au ajuns bine la aeroport, că acolo îi și așteptau ”liderii de opinie”. S-a ridicat un ditamai tărăboi, dar nimeni, absolut nimeni, nu s-a obosit să explice de ce-i rău, dacă-i rău, sau de ce-i bine, dacă-i bine. Dar știți de ce? Pentru că ei habar nu au ce se întâmplă. 90 la sută din cei care au luat atitudine n-au idee cine-i Fethullah Gulen, iar despre Recep Erdogan știu, cel mult, că-i președintele Turciei. Invocă cu o mină idioată Carta Europeană a Drepturilor Omului, fără să știe, elementar, că aceasta nu interzice expulzarea unor cetățeni străini de pe teritoriul unui stat suveran, mai ales dacă serviciile de inteligență constată existența unui pericol.

Cum poți să afirmi public că SIS a comis un abuz, fără nicio probă mai de Doamne ajută? Fără să-ți pui întrebări, fără să ceri explicații, fără să investighezi cazul, fără să cunoști datele problemei, în general.

Opoziția o înțeleg. Ea a cam rămas fără muniții în lupta sa pentru putere, așa că a folosit cazul ca pe o armă împotriva guvernării. De ce să nu-l folosească, când există atâția semidocți care îi țin isonul? Scopul scuză mijloacele, scoate apă și din piatră seacă. Dar opinia publică ar trebui să-și pună întrebări, înainte să sară cu gura. Dar nu, ea se aliniază trendului. Pentru că nu mai e nimeni să o oprească. Pentru că nimeni nu mai simte nevoia să se sprijine pe argumente, nu mai caută repere, atunci când afirmă ceva. Mi se pare trist.

Pe vremea guvernării comuniste, așa-numita lume bună tot era împotriva regimului. Tot erau proteste, chiar mult mai consistente decât cele din prezent. Voronin era, pur și simplu, dat de pământ de liderii de opinie ai vremii. Doar că ei erau autentici, nu niște parveniți ca acum. Ei nu improvizau de dragul criticii. Iar când, în noiembrie 2003, acesta a respins Planul Kozak, l-au susținut. Toți deopotrivă, chiar dacă nu aveau ochi să-l vadă. Pentru că erau oameni serioși și aveau discernământ.

Astăzi, întreaga societate a ajuns la cheremul unor agramați, care au o singură calitate, de a fi vizibili pe facebook. Și ne mai mirăm de ce ne merge prost. E o consecință a prostiei generalizate, pe care o acceptăm cu atâta ușurință. Ne-am dezobișnuit să alegem grâul de neghină, iar asta ne va costa scump, în foarte scurt timp.

N-am soluții să vă propun, dar pot să fac un îndemn: când vrei să spui că fata popii îi curvă, întreabă-te măcar dacă popa are fată. De dragul unui adevăr elementar, care te poate face liber de răspundere în fața propriei conștiințe.

Despre UNIRE se vorbește foarte mult, în ultima vreme. A ajuns să capete atâtea forme și interpretări, încât mai mult dezbină decât unește. Avem UNIRE politică, avem UNIRE pragmatică, avem UNIRE violentă, avem UNIRE strigată, avem UNIRE calculată în cifre, avem UNIRE disperată.

Dar mai este un fel de UNIRE, singura care se adresează sufletului – cea cântată. Duioasă, blândă, vibrantă, senină sau înlăcrimată. Doar ea e în măsură să ne facă să ne oprim, să ne pună pe gânduri, să ne stăpânească ura, să ne adune la un loc și să ne împace.

Avem noi, românii, o particularitate specifică. Acest popor cuminte, născut din țărani și păstori, nu-și arogă nimic cu forța. Mai ales dacă acel ceva nu-i aparține de drept. Da, au fost momente în istorie când am luptat, când am cucerit sau recucerit. Cel mai des însă ne-am apărat. Cu multă jertfă de sine. Iar apoi, prin cântec ne-am plâns morții și tot prin cântec ne-am exprimat bucuria victoriei. Așa suntem noi, uneori romantici până la naivitate, smeriți și dispuși să cedăm. De dragul păcii. Această stare izvorăște, probabil, din esența noastră de creștini, născuți, nu făcuți.

Degeaba scrii pe garduri adevăruri istorice, degeaba mergi pe jos mii de kilometri, degeaba te bați cu oponenții, degeaba încerci să te faci plăcut prin argumente consumiste. Dacă nu atingi coarda sufletului, tot efortul tău e în zadar. Omul iubește cu inima, nu cu mintea, iar inima nu operează cu argumente lumești. Inima tresare odată cu conștiința, iar conștiința vibrează în fața lacrimilor. DORUL, el e cel care ne răscolește sufletul și ne apropie.

Când vocea lui Nicolae Furdui Iancu străbate Carpații, din inima Ardealului, sau Grigore Leșe își strigă vrerea din munții Maramureșului, când îl auzi pe Tudor Gheorghe, plângându-și neamul, în șesurile Olteniei, sau pe Sofia Vicoveanca, cea răsărită pe meleagurile Cernăuților, doinind în dulcele grai bucovinean, și când Tudor Ungureanu le răspunde moldovenește de la Căpriana, atunci taci și-i asculți. Te regăsești în fiecare din ei. Nu poți și nici nu îndrăznești să-i separi. Îi vrei pe toți împreună, pentru că știi că sunt de-ai tăi. Și nu te mai poți sătura de ei.

Și sunt atât de mulți! I-am numit doar pe câțiva. Tăceți un pic și lăsați-i pe ei să vorbească. Fiecare în parte face cât 100 de miniștri de externe. Mai mult decât toate partidele la un loc.

Politicienii las’ să facă poduri, să unească firele electrice și conductele de gaz, să repare drumurile, școlile și grădinițele. Asta-i în puterea lor. Dar propășirea dragostei de frate să o lase pe seama celor care o trăiesc cu adevărat. Pentru că doar ei pot să o înmulțească. Frații sunt atrași unul față de celălalt nu din pragmatism, pe ei îi unesc dorul și amintirile. Doar că ele trebuie trezite. Cine poate face asta mai bine decât cântul?

Am ajuns triști în anul Centenarului. Încercăm să forțăm nota, dar nu ne iese nimic. Pentru că nu apăsăm butonul corect. Mai avem ceva timp, poate reușim. Cel puțin, să ne cunoaștem. Sau să ne recunoaștem.

Săptămâna viitoare, se adună toți la Vatra. Dobrogea, Oltenia, Banatul, Maramureșul, Bucovina și cealaltă Moldovă trec Prutul și vin aici, chiar lângă Chișinău. Vor să ne demonstreze că sunt cu noi și, cel mai important, că sunt ca noi. Să sărbătorim împreună marea realizare a înaintașilor noștri: unirea tuturor fraților. Au multe să ne spună. Important să aibă cui.

 

Furia cu care opoziția pretins proeuropeană atacă, în ultima vreme, cam tot ce este românesc prin Republica Moldova începe să semene tot mai mult cu o diversiune bine pusă la punct. Dacă ați observat, absolut toate grupurile cât de cât organizate, fie în partide, fie în ONG-uri sau mișcări civice, care și-au asumat deschis dezideratul unionist, sunt măcelărite fără milă și împinse spre periferie, cu o insistență de invidiat.

Și nu, nu-i vorba despre o competiție clasică între niște grupări politice care se bat pentru același electorat. Dacă ar fi așa, ar trebui ca ambele tabere să promoveze mesaje similare și să încerce să atragă de partea sa cetățenii cu afinități românești. Cum se întâmplă în cazul PL și PUN, de exemplu. La PAS și PPDA însă, nu observăm nicio deschidere spre o potențială îmbrățișare a vectorului românesc, dimpotrivă, vedem cum sunt marginalizați inclusiv cei din interior, care îndrăznesc să spună cu voce tare vreo vorbă la temă, de parcă a fi român și a vrea Unirea ar fi ceva mizerabil.

Pe de altă parte, așa-numitul război cu oligarhia, pe care îl prezintă ca fiind misiunea lor supremă, arată cam ciudat. Pentru că, la o privire mai atentă, vom observa că aici ei sunt foarte părtinitori. Adică luptă împotriva unui oligarh, cot la cot cu alți oligarhi. În accepția lor, nu toți oligarhii sunt răi, or, în acest caz, este cam deplasat să te autodefinești ca fiind mișcare antioligarhică. Îmi spunea nu demult cineva avizat: ”Nu știu câți bani are Plahotniuc, dar Platon, în mod sigur, îl întrece”. Că-i așa, că nu-i așa, n-am de unde să știu, dar faptul că Platon a făcut averi uriașe pe căi mai mult decât obscure e greu să-l pui la îndoială. Cu toate acestea, rău famatul nostru raider nr. 1, înfrățit pe față cu oligarhii ruși și nu numai, îi ridică în slăvi și îi încurajează cu dragoste frățească, de parcă ar avea o relație mai mult decât specială. I-ați auzit pe Maia Sandu sau Năstase să se dezică măcar formal de această mână întinsă din pușcărie? Eu nu.

Și Platon nu e singurul oligarh, care luptă, alături de opoziția ”proeuropeană”, cu ”statul capturat”. Mai e Renato Usatîi, mai e clanul Lucinschi, este Filat, care, chiar dacă a fost detronat, rămâne un exponent clasic al oligarhiei. Toți ăștia însă nu-i deranjează cu nimic pe neoproletarii noștri revoluționari cu mască europeană. Unioniștii însă, îi scot din minți. Ghimpu e un Iuda, Băsescu și Șalaru s-au vândut lui Plahotniuc, tinerii de la ODIP și celelalte mișcări unioniste sunt niște diversioniști aflați în slujba oligarhiei moldo-române, Pavlicenco și alții ca ea sunt niște marginali ș.a.m.d. Mai nou, și primarii care au semnat pentru Unire sunt cu toții niște ticăloși. Cam așa descriu vajnicii noștri opozanți mișcările unioniste. Răsfoiți facebook-ul și o să vă convingeți.

Faptul că aceste organizații nu sunt suficient de reprezentative pentru românii dintre Prut și Nistru nu-l pun nici eu la îndoială, totuși, această atitudine denotă nu regrete sau dezamăgire, ci dușmănie pe față. Nu doar față de oamenii pe care i-am numit, ci și în raport cu ideea unionistă, în general. De câte ori i-am auzit spunând că, astăzi, unirea cu România ar însemna, de fapt, contopirea a două oligarhii, că nu-i bine să vorbim despre asta atât timp cât nu ne-am făcut ordine la noi acasă, că România ar trebui să-și rezolve întâi propriile probleme, bla, bla, bla. De parcă unirea s-ar face între două guverne pe o durată egală cu mandatele lor.

Dar ultimele evoluții din România au pus capac la toate. Reacția Maiei Sandu, dar, mai ales, a lui Andrei Năstase la protestele de la București a depășit cu mult linia roșie. Deși, formal, au vrut să pozeze în aliați ai opoziției de acolo, de care i-ar lega aceleași principii, în realitate, aceștia au comis atacuri impardonabile la adresa statului român. Da, anume la adresa statului, nu doar a PSD. Pentru că ambasada de pe strada București reprezintă România, nu partidul de la guvernare. Să urli la gardul misiunii diplomatice e totuna cum ai merge la granița de vest și a-i arunca cu pietre peste Prut. Nici Dodon nu a avut atâta îndrăzneală. Cred că acum stă și ia notițe. PSD are birou local la Chișinău, puteau să meargă acolo și să protesteze. De paralelele la adresa jandarmului român nici nu mai vorbesc, că le-au înțeles până și idioții.

Politicienii responsabili nu-și pot permite să bagatelizeze instituțiile unui alt stat, mai ales când acesta îți este frate de sânge. Și te ajută necondiționat. Or, cel puțin în ultimii ani, politicienii din România, indiferent de culoarea politică și ostilitățile interne, au manifestat o solidaritate exemplară și unanimă față de Republica Moldova. Cu foarte mici excepții. Când a fost vorba să ne ajute, au ridicat cu toții mâna, fără să strâmbe din nas. Și, dacă e să fim sinceri, măcar în raport cu noi înșine, cele peste 260 de grădinițe, reparate din banii României, sutele de autobuze școlare, donate copiilor noștri, multiplele proiecte de infrastructură, finanțate parțial sau integral de autoritățile de la București, creditele preferențiale acordate în momente critice, nemaivorbind de interconectarea energetică, atât de importantă pentru noi, sunt proiecte demarate și executate cu guvernarea PSD. Așa că noi ar trebui să fim un pic mai atenți, atunci ne manifestăm propriile simpatii și antipatii față de partidele de peste Prut.

Privită dinspre noi, România nu poate avea o singură culoare, nu poate fi doar roșie-pesedistă, albastră-useristă sau galbenă-penelistă. E tricoloră. De la culorile drapelului, nu ale partidelor politice. Pentru că ei tot așa ne văd pe noi. E o chestiune de bun simț, până la urmă. Maia Sandu și Andrei Năstase ar fi bine să-și țină în frâu frustrările și ambițiile și, dacă tot au pașapoarte românești, să aștepte alegerile și atunci să se expună. Pentru că, dacă ajung aici la putere, s-ar putea să ne compromită pe toți.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la reîntregirea României, țara din care am făcut și noi parte. Prin urmare, are o încărcătură simbolică aparte, provoacă vibrații și poate trezi instincte. Se știe că, în astfel de momente, patriotismul explodează și poate căpăta proporții de nebănuit. Admit că greșesc, dar pare să existe o legătură între acest eveniment și ceea ce se întâmplă, în prezent, la Chișinău și București. Parcă cineva dorește să concentreze și să verse energiile în altă parte, până trece Centenarul. Cineva ce nu poate fi decât dușman al românilor. Și care și-a infiltrat sculele printre noi.

A cam făcut-o de oaie opoziția noastră ”antioligarhică”. Protestele sale s-au întors ca un bumerang înapoi și au lovit-o drept în frunte. Așa-i când ai mintea plată, fruntea îngustă și părul ciufulit. Au semănat vânt, iar acum culeg furtună.

Întâi i-au luat în șuturi pe unioniști. Că cică își doresc să strângă grămadă stânga cu dreapta, ca să scape provincia de dictatură, iar unionismul îi dezbină. Mai mult, în opinia lor, revenirea Basarabiei la trupul Țării ar însemna astăzi unirea a două oligarhii. Unioniștii s-au supărat, pe bună dreptate, și i-au trimis la origini, cu tot cu protestele lor.

Concluzia ”antioligarhilor” a fost scurtă: unioniștii sunt niște marginali… de-ai lui Plahotniuc.

Nu doar unioniștii s-au supărat, dar și presa căreia i s-a părut cam deplasată abordarea. A fost suficient să-i critice, că i-au și sărit în cap revoluționarii. ”Javre”, ”scule”, ”dihori”, ”prostituate” și alte etichete, care mai de care, la adresa jurnaliștilor.

Așa le trebuie, dacă-s… ai lui Plahotniuc.

Și tot așa, înainte, până s-au împiedicat de bătrâni. S-au apucat să le închidă magazinele sociale, deschise de Șor, ca să recupereze, vezi Doamne, miliardul furat. Bătrânii au luat-o însă personal și le-au făcut niște vizite de curtoazie la conferințele de presă, unde fruntașii ”antioligarhi” încercau să se laude cu ”reușitele” lor. N-au mai apucat să se laude, pentru că pensionarii le-au spus exact ce cred despre ei. Clar și apăsat. Așa că au fost nevoiți să se retragă cu coada între vine.

Mama lor de pensionari… ai lui Plahotniuc.

Apropo de reușite. Există totuși una și măreață: suspendarea finanțării din partea Uniunii Europene. Doar că acest ”mare succes” al pipiților facebookari n-a fost interpretat așa cum și-a dorit elita revoluționară. S-au ridicat de jos peste 700 de primari și zeci de președinți de raioane, care le-au explicat stimabililor ce caca au făcut. Bineînțeles, asta nu i-a plăcut finanțatorului Țopa de la Frankfurt, părintele ”antioligarhiei”, care a ajuns la concluzia că primarii toți sunt niște ticăloși. Cum să nu te superi, mai ales când vezi că ”dictatorul” le-a majorat salariile cu 50 la sută.

Sigur, sunt niște ticăloși… de-ai lui Plahotniuc.

După unioniști, jurnaliști, pensionari și primari, a venit și rândul sportivilor. Opoziției nu i-a plăcut că ”dictatorul” vrea să construiască un complex cultural-sportiv pentru ei. Și hai să facă spume. S-au tot rostogolit, până s-au trezit cu federațiile sportive la ușă. Protest contra protest. Cam pierduți păreau eroii noștri, deprinși să stea pe baricade, când au fost puși situația să răspundă ei la întrebări.

Așa că s-au gândit să nu le răspundă… sportivilor lui Plahotniuc.

Marșul triumfal este însă departe de a fi încheiat. Opoziția e supărată pe toți și pe toate, așa că s-a gândit să le dea o lecție și americanilor. Pentru nesimțirea de a-și construi ambasadă pe teritoriul defunctului Stadion Republican. Deocamdată, americanii se rezumă doar la luat notițe. Dar dacă se apucă și ei să protesteze contra… protestatarilor?!

Ei, hai! Nu se sperie opoziția de niște americani aflați la… cheremul lui Plahotniuc.

Spuneam mai demult că, atunci când ești posedat de ură, mintea ți se întunecă și încetezi să mai înțelegi sensul binelui. Or, bravii noștri opozanți au crezut că totul li se iartă, dacă luptă cu Plahotniuc. N-au luat însă în calcul că, în goană după rating, ar putea să lovească acolo unde doare și să-și pună țara-n cap. Dacă nu și-au pus-o deja.

Vorba ceea: ”nu săpa groapă altuia, că s-ar putea să cazi singur în ea”.

Moldovenii au început să plece masiv peste hotare cam de prin 1998, pe vremea când Lucinschi și Sturza (cei care se rup azi iarăși la putere) plăteau salariile în caloși. Mânați de sărăcie și deznădejde, oamenii, în special tații, au luat calea pribegiei, spre Rusia, în mare parte, pentru că doar acolo se putea ajunge atunci cu pașaportul nostru albastru. Ulterior, s-au descoperit coridoare clandestine spre Italia. De această dată, mamele și-au luat lumea în cap și soarta în mâini, lăsându-și copiii singuri acasă.

Ulterior, situația s-a mai stabilizat, însă lumea continua să plece. Și asta deoarece era vizibilă discrepanța dintre cei care aveau pe cineva în străinătate și cei care nu. Cu timpul, lupta pentru existență s-a transformat într-un fel de competiție între localnici: care din ei își va lua mașină mai scumpă sau va face o casă mai frumoasă. Faptul că puteau câștiga bani (mulți, pentru vremurile respective), într-un termen destul de scurt, a creat un fel de dependență în aceste familii. Deși oamenii înțelegeau că se înstrăinează de copii și de părinți și că, pe termen lung, efectele ar putea fi catastrofale, nu se mai puteau opri. Dezastrul nu s-a lăsat așteptat. Zeci de mii de familii s-au destrămat, iar casele, cândva semețe și curate, au rămas abandonate și pustii. Multe femei s-au recăsătorit cu străini, iar soții lor s-au alcoolizat. Copiii, crescuți de bunici, de rude sau de vecini, se transformau în niște brute sătule și îmbrăcate frumos. Satele, odinioară pline de viață și de oameni binevoitori, au devenit niște locuri sinistre și reci. Agresivitatea, impertinența și lăcomia au ajuns să domnească peste lumea răzlețită și rătăcită în confuzie.

Au trecut ani. Oamenii au început să trăiască mai bine. Plecatul peste hotare nu mai era o chestiune atât de scumpă și complicată. Cei care au ajuns primii în străinătate au bătătorit terenul și au început să le facă loc pe lângă ei celor rămași acasă. Deja nu mai era o luptă de supraviețuire, ci, mai degrabă, o încercare de a recupera anii pierduți departe de familie. Unii au reușit să depășească criza, alții nu.

Astăzi, situația este cu totul diferită. Hotarele sunt deschise, iar să ajungi într-o țară străină a devenit un lucru banal. În plus, cei care decid să se mute în străinătate fac asta, în mare parte, pentru că au certitudinea că acolo viața e mai ușoară, mai îndestulată și mai sigură. Se întâmplă deseori să se dezamăgească, dar, de regulă e prea târziu. Au deja copii care învață în școlile de acolo, în plus, acasă nu-și mai găsesc locul.

……………………………………………………………………………………….

Plecarea în masă a moldovenilor peste hotare este, fără îndoială, un fenomen îngrijorător. Țara rămâne fără cetățeni activi și apți de muncă, atât de necesari într-o societate în curs de dezvoltare. Or, tot ei sunt cei care nasc copii, respectiv, lipsa lor duce la aprofundarea crizei demografice, care, iarăși, provoacă reacții în lanț: se închid grădinițele, după aceea, școlile, iar puținele familii tinere sunt nevoite să plece și ele, pentru că se gândesc, în mod firesc, la viitorul copiilor. Ca urmare, satele îmbătrânesc, afacerile falimentează din lipsă de forță de muncă, dar și de oameni care să consume, iar cei care rămân devin o povară tot mai mare pe umerii statului, deoarece întreținerea lor costă scump, iar profitul este zero.

Pe de altă parte, există și partea plină a paharului. Faptul că oamenii pot să plece liber peste hotare a schimbat radical viața noastră. Ne-a adus bunăstare, iar acest lucru se vede cu ochiul liber. În plus, țara s-a mai dezvoltat între timp, au apărut multe locuri noi de muncă, instituțiile de stat au început să funcționeze mai bine, societatea s-a modernizat. Astăzi, pentru foarte multă lume, mâncarea și îmbrăcămintea nu mai sunt un lux, cum erau odată, nimeni nu mai lucrează din greu pentru puțin, la fel ca înaintașii noștri, oamenii merg la munte, la mare, călătoresc, se distrează. Își cumpără mașini scumpe, apartamente, telefoane și calculatoare de ultimă generație, barurile și restaurantele abundă de clienți.

Sărăcia despre care se vorbește nu e aceeași cu cea pe care au simțit-o părinții, bunicii și tot neamul nostru laolaltă de până la noi. Ne-am făcut un obicei din a ne compara cu vest-europenii, cu americanii, japonezii și alții mai dezvoltați decât noi. În raport cu ei, da, suntem săraci, însă față de cei care au trăit aici până la noi, suntem extrem de alintați. Poate nu e rău să vrei mai mult, dar nici să fii nerecunoscător nu e bine. Trece viața pe alături și nu apucăm să ne bucurăm de ea. Pentru că mereu ceva nu ne ajunge. Mereu suntem nemulțumiți. Să nu se supere Dumnezeu într-o zi și să ne amintească ce înseamnă adevăratele greutăți!

Așadar, astăzi, nu sărăcia îi alungă pe oameni de acasă, ci dorința de a beneficia de confortul creat de alții. Lumea caută stabilitate și bunăstare, care nu necesită prea mare efort. Doar că toate au un preț, pe care, vrem noi sau nu, trebuie să-l plătim. Bătrânii și copiii abandonați, satele părăsite și statul beteag sunt, de fapt, nota de plată, pe care o achităm. Degeaba căutăm vinovați în altă parte, răspunderea este colectivă, nu doar a autorităților. Oferim puțin, dar vrem să obținem mult, ceea ce de fapt e utopie.

E mai ușor să stai peste hotare și să faci revoluții pe internet, decât să-ți asumi partea ta de vină. Nu poți să achiți impozite unui stat străin și, în același timp, să te revolți de pensiile mici și de condițiile proaste din școlile și spitalele de acasă. Și încă să te mai plângi că polița nu-ți acoperă cheltuielile pentru tratament.

Țara nu se poate dezvolta, dacă cetățenii ei nu contribuie la asta. Investiția în propria bunăstare nu e suficientă. De la fiecare câte puțin se face mult. Iar atunci când condamni corupția de aici, gândește-te dacă nu cumva contribui personal la perpetuarea acestei probleme. Amintește-ți ce faci atunci când tragi o fugă pe acasă să-ți rezolvi repede tot felul de chichițe și după aceea să fugi înapoi, că ai treabă. Corupție e și atunci când dai șpagă, nu doar când iei. E cerc vicios, dragii mei, toate sunt legate între ele. Putem să schimbăm guvernele în fiecare an, e în zadar, dacă nu ne schimbăm abordarea.

………………………………………………………………………………..

Avem, în prezent, multe voci care ne dau lecții de viață de departe, de la mii de kilometri. Unele chiar și-au asumat rolul de purtători de cuvânt ai celor plecați și își permit să vorbească în numele tuturor. Mai mult, există și concetățeni de-ai noștri, stabiliți peste mări și țări, care iau bani de la cei de acasă doar pentru a se da cu părerea.

Avem și aici, pe loc, tot felul de politicieni, activiști și formatori de opinie care speculează foarte mult problema emigrației. O dau cu tot felul de istorii lacrimogene, adesea inventate, și jubilează pe sentimentele oamenilor într-un mod de-a dreptul cinic și revoltător. A se vedea cazul femeii care a venit la protest cu o poză trucată (nu vreau să intru în detalii, s-a vorbit destul despre acest subiect). Scopul este evident, plecatul peste hotare este profitabil inclusiv din punct de vedere electoral.

Ținta acestor escroci sunt anume oamenii care nu vor să-și asume partea lor de vină, cei care cred că, de departe, se vede mai bine și care caută să-și justifice cumva absența. Se încearcă, din păcate, divizarea societății noastre în două tabele rivale, în care diasporei i se atribuie titlul de nobil.

În mod cert, astăzi, fiecare are posibilitatea să aleagă: să plece departe și să trăiască exclusiv pentru sine sau să rămână aici și să-și asume partea sa de responsabilitate. Nu prea poți fi patriot prin corespondență, nu e comod și nici serios. A fi patriot înseamnă să participi personal, să-ți asumi responsabilități și riscuri, să faci sacrificii. Același lucru este valabil și în cazul celor plecați deja: dacă vă pasă, veniți acasă și ajutați-ne să ajungem la liman. Dacă nu vreți sau nu puteți, e în regulă, noi vă iubim oricum, pentru că sunteți ai noștri. Dar nu ne mai bagatelizați.

Până nu demult, în spațiul nostru, exista așa o ”meserie”: bocitoare. Erau niște femei, care, contra unor sume de bani, mergeau la înmormântări și boceau mortul. Rolul lor era să accentueze tragismul momentului și să le provoace emoții celor prezenți. Cu timpul, acestea au devenit tot mai puține până nu le-am mai văzut, deoarece lumea a început să înțeleagă ridicolul situației.

În realitate însă, bocitoarele n-au dispărut, ci doar s-au reprofilat. Există multe alte evenimente cu o încărcătură simbolică specială, iar pentru a o amplifica se cere un imbold din interior. Cum ar fi protestele, de exemplu, sau alte manifestații similare. Așa că mulți oameni sinceri se lasă copleșiți de emoții, fără să-și dea seama că această stare de spirit a fost provocată intenționat de cineva plătit special pentru asta. În fond, noile ”bocitoare” nu împărtășesc nicio opinie, nu susțin nicio ideologie, nu au preferințe politice sau geopolitice, adică singura lor simpatie e pentru banii pe care îi primesc.

Ca să nu spuneți că bat câmpii, am să vă dau un exemplu, care confirmă, fără drept de apel, această afirmație.

Dacă urmăriți atent ultimele acțiuni de masă, fie ele proteste, ceremonii festive sau manifestări culturale cu substrat politic, o să observați unele fețe care se repetă fidel. Până și atunci când acțiunile respective nu au nimic în comun și chiar se contrazic reciproc. Aceste fețe sunt, de fapt, ale ”protestatarilor de meserie”, al căror rol este să dea tonul manifestației. Cu scopul de a-i face pe ceilalți să le țină isonul.

Printre ei se numără femeia din imagini, care scandează feroce la protestele opoziției și apără cu dedicație și jertfă de sine ”valorile democrației”, la care atentează guvernarea ”oligarhică”. Doar că puțini au observat că aceeași activistă este la fel de implicată și la manifestațiile organizate de ”hoții de la guvernare”, de comuniști, socialiști și alți promotori ai unor curente care se cam bat cap în cap.

Așadar, de 9 mai, doamna respectivă a mărșăluit întâi cot la cot cu comuniștii și socialiștii, strigând în gura mare: ”Спасибо Деду за победу”, iar după aceea, li s-a alăturat democraților, pentru a celebra și Ziua Europei. Pe 6 iulie, a devenit brusc ”deportat” și a deplâns soarta victimelor represiunilor staliniste, iar acum luptă de partea opoziției, contra celor pe care ieri îi îmbrățișa și pupa, cerându-le să o ajute: premierul docil Filip și Plahotniuc cel Rău.

Ar fi bine să știți că luptătoarea noastră cu ”statul capturat” este clientă fidelă a instituțiilor guvernamentale, de la care cerșește tot felul de favoruri și chiar le obține. Se spune că ar fi primit ajutoare sociale de zeci de mii de lei.

Mâine, s-ar putea să o vedem la Șor, că am auzit că și acolo se plătește bine.

Concluzia o faceți singuri, dar v-aș sfătui totuși să fiți mai atenți, atunci când vă amestecați cu turma. Să nu faceți jocul ”bocitoarelor”, pentru că ele sunt plătite să vă prostească. Și, deocamdată, reușesc, altfel nu și-ar mai găsi rostul.

Moldova se scufundă încet, dar sigur, în haos. Cine crede că, mai aproape de alegeri, situația se va calma se înșală amarnic. Uitați-vă în jur și spuneți-mi dacă de asta aveam nevoie acum. La Parlament – proteste, la sediile partidelor – proteste, la bănci – proteste, la Guvern și alte instituții de stat – la fel, proteste.

Societatea fierbe. O opoziție protestează împotriva Puterii, altă opoziție protestează împotriva opoziției, Puterea bagă strâmbe pentru a se apăra, presa și societatea civilă se trag de păr cu presa și societatea civilă, ”prietenii” de pe facebook se înjură și se blochează reciproc, până și cumătrii sunt pe cale să-și împartă bâte-n cap. Mai pe scurt, suntem în pragul unui dezastru social, ale cărui urmări le vom simți mult timp de acum încolo.

I-am văzut cam isterici pe liderii PPDA când s-au pomenit cu sediul înconjurat de poliție și cu protestatarii la ușă. Nici cei de la PAS nu păreau deloc încântați când mii de simpatizanți de-ai lui Șor au venit să le ceară socoteală.

A spus ceva Năstase despre haos, când încerca să-i convingă pe sportivi să-l lase în pace. Doar că el a încurcat nițel adresa. Haosul a fost creat nu de guvernare, ci de însăși umila lui persoană. Împreună cu mireasa Maia. Au scormonit, până au dat de dracul. Acum, să stingă incendiul, dacă pot! Au crezut că vor reuși să pozeze în așa fel, încât nimeni n-o să-i vadă pe cei din spatele lor. Dar ăștia-s așa de mulți, atât de mari și atât de mizerabili, încât n-ai cum să nu-i observi. Nu-i mai numesc, că-i știți foarte bine. Or, când ai bombe sub fund, e bine să nu te joci cu focul.

Se spune că, atunci când forța brută e egală, câștigă cel deștept. Dar ce se întâmplă când prostia și iresponsabilitatea sunt dominante, vreți să știți? Așteptați puțin și veți vedea. Și să țineți minte, voi, cei care visați azi la revoluție. Revoluția voastră ne va omorî pe toți. Inclusiv pe cei care n-au nicio vină și se roagă să fie pace.

Cine câștigă? Noi, cei din Republica Moldova, suntem, în mod sigur, perdanți. Și Uniunea Europeană pare cam îngrijorată, din câte se vede. Americanii, la rândul lor, nu par să-și dorească acum haos aici, deoarece încearcă, prin toate canalele, să facă liniște, dacă ați observat. România – nici atât.

Unora însă le pică la țanc dezastrul. Frații noștri din Transnistria și microbiștii de la Președinție sunt chiar de-a dreptul încântați. Dar noi știm ce-i face pe ei să fie fericiți. Vreau să cred că știm, deși…

© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte