Era cald. Prea cald chiar și pentru plaiul nostru mioritic. Mercurul din termometru, parcă înnebunit, se ridica cu nepăsare zilnic peste gradația 40. Norii, supărați pe oameni, demult uitară să treacă și peste satele noastre. Leneși, se împotriveau cu încăpăținare să-și încarce burdufurile cu apă și, măcar așa ,în treacăt, să scape și deasupra Moldovei un șuvoi de ploaie, măcar colbul să-l strângă, că de vlagă pentru agricultură era nevoie să plouă continuu dacă nu o zi, măcar o noapte. Spicul, crescut doar de două șchioape, așa și înțepenise încleștat în scoarța pământului, care, de sete, devenise tare ca piatra. Oamenii în disperare își îndreptau privirile spre cerul necruțător de albastru și, făcându-și cruce, se rugau pentru un strop de ploaie curată și blândă. Dar se vede că undeva prea păcătuiseră ei, căci îi ocolea ploaia, instalând cu tot dinadinsul la guvernare seceta.
În zădar se revoltau tractoarele, scrâșnind din lamele plugului când cu greu răsturnau brazda. Geaba se căinau combinele că-i prea scund spicul și de aceea nu-l pot cuprinde cuțitele pentru a-l secera. Seceta era surdă la supărările lor. Nedumerite, fără de folos, oboseau albinele zburând din pom în pom, prin livezi în căutarea florilor, care se scuturaseră uscate încă bine nedesfăcute. Unul, pelinul înflorea. Știut lucru, el, pelinul, nu are nevoie de apă. Dimpotrivă, seceta îl face și mai amar, și mai de suferință pentru agricultor. De jur împrejur numai pelin. Totul devenise amar. Gustul amarului domina peste tot. Laptele amar. Carnea amară. Legumele, porumbul, grâul toate amestecate cu pelin. Gălbenușul de ou, și acela avea gust de pelin.
Vestea că în sat ginerele, mătușii Maria, un grec venit din Grecia, colectează fân de pelin, se răspândi iute ca vorba cea rea. Sătenilor nu le prea venea a crede, dar mai știi, își ziceau ei, te pui cu europenii ăștia. Nu-i vorbă, auziseră ei că pelinul e de leac, dar așa câte un firicel la un poloboc cu vin bunăoară. Ori ia colea pentru copii niște mixtură pentru a stârpi paraziții. Dar să adune special pelin în cantități industriale și încă pentru asta să mai și dea un ban, nu le venea a crede. Ca să se convingă că nu-i nebunie noutatea, își făceau drum pe lângă casa mătușii să vadă cu ochii proprii dacă într-adevăr această adună în grămezi pelin uscat. Aduna, căci toată grădina era plină de stoguri de pelin clădite cu grijă și acoperite cu peliculă de la sere, ca să nu le împrăștie vântul. În două săptămâni în sat a fost stârpit tot pelinul. Veneau oameni din satele vecine, cu căruțele încărcate cu vârf cu iarba văduvii. Mătușa Maria într-adevăr le dădea oamenilor bani în euro pentru fiecare căruță. Nu mulți, dar totuși. Apoi apăru peste o lună și fata Mariei cu turcul ei. Traseră în ogradă o mașinărie care se dovedi a fi o șișcorniță și tot odată și moară unde buruienile uscate se prefăceau în făină. Un vecin de-a mătușii băga cu furca pelinul, iar pe partea cealaltă a mașinii ieșeau sacii deja legați cu făină de pelin.
Campania de colectare și transformare a pelinului în făină a durat toată vara. Veneau oameni cu mașini încărcate cu pelin din toată regiunea. Apoi într-o dimineață sacii cu făină au fost încărcați în câteva tiruri și Otomanul, așa era poreclit în sat ginerele mătușii Maria, lua de la primar document că într-adevăr a cumpărat de la oameni iarbă de pelin și dus a fost. Lumea deja uitase de peripețiile cu pelinul, când spre primăvară, de paștele blajinilor, Otomanul împreună cu nevastă-sa Natalia, fata Mariei, dădeau de pomană la poarta cimitirului la toată lumea câte un șipușor frumos ambalat de mixtură cum spunea turcul pentru ficat și rinichi. Lumea lua sticluțele și învârtindu-le în mănă, neînțelegând nici o boabă ce era scris pe etichetă, rămâneau plăcut surprinși că pe etichetă era fotografia satului lor. Ia te uită, își ziceau mirați unul altuia, chiar e Vadul nostru. Mătușa Maria mândră de Veronica ei, se tot lăuda sătenilor că Ginerele i-a tras apă în casă și că de amu încolo nu se va mai încălzi cu cărbune, dar ca cei de la oraș, cu gaze naturale. Oamenii, oleacă invidioși pe Maria, mai în glumă mai în serios îi ziceau, Marie, vara asta pelinul o să fie mai scump. Că citim noi pe șip că dau pe el 50 de euro. Să fie. Că eu cu copiii, vara asta adunăm urzică. Tare-i bună urzica pentru dureri de cap. Da și de ținere de minte e bună. Hai la urzică!
Autor: Leonid Smolnițchi
