Zâmbetul ei era deosebit. Nu. Nu era pur și simplu un zâmbet de bucurie ori tristețe, ironic ori răutăcios, cum obișnuim noi a percepe un zâmbet. Nu. Zâmbetul bibliotecarei era o operă de artă. O compoziție armonios țesută din culoarea senin de albastră a ochilor, din gropițele care se dădeau văzute doar când zâmbea și din firele abia-abia conturate pe la colțurile buzelor. Zâmbet, care prin sinceritatea lui dezarma supărările și necazurile unei note proaste a elevilor. Care încuraja copilul, spunându-i că data viitoare numaidecât îi va reuși mai bine. Era un zâmbet despre care poeții au scris sute de poeme, muzicienii sute de cântece, iar pictorii au așternut sute de pânze. Era zâmbetul unei bibliotecare de la o școală, dintr-un sat de pe malul Nistrului. Era zâmbetul doamnei Ana, pedagog de vocație și nu de meserie. Zâmbet care nu dispărea niciodată.
Ca să intri în sala bibliotecii era necesar, după ce deschideai ușa, mai întâi, să urci câteva trepte, apoi, copleșit de senzația că urci într-o scenă de teatru, să te pomenești în lumea cărților, care te făceau să te simți mic și neînsemnat printre rafturile, frumos ornamentate cu cărți. Aceste trepte, parcă special gândite, opreau copiii din alergarea lor grăbită, făcându-i să pășească pragul bibliotecii mai în liniște, mai cu chibzuință și respect pentru truda scriitorilor, care au știut a adăposti cuvântul scris în casa lui... cartea. Amplasată la cel mai de sus etaj, ea, biblioteca, devenea prin aceste câteva trepte și mai de altar, și mai de miracol. De aceea, nu rareori, când elevul intra pentru prima dată în biblioteca școlii, de obicei se întâmpla prin clasa a treia, făcea stânga împrejur, și cătinel, cătinel pornea spre ieșire. Și cine știe dacă ar mai fi călcat piciorul lui vreo dată prin bibliotecă, dacă nu ar fi fost bibliotecara. Văzându-l fâstâcit, rușinat și dezorientat, se apropia de copil, îi zâmbea, și atent, îl întorcea cu fața spre rafturile cu cărți. Apoi, cu o voce blândă de mamă, îi întreba mai mult afirmând: „Ei ce te-ai speriat, alege orice carte dorești. De pe primele polițe de jos. Nici nu trebuie să te înalți ca să o ajungi. Ea singură vine la tine”. Și după o mișcare abia observată, parcă întâmplător, ieșea deodată dintre cărți, cușma lui Guguță , care cu adevărat parcă singură cădea în mâna copilului. E despre tine cartea, zicea bibliotecara, o să-ți placă. Apoi trecând numele elevului într-un carnet de cartonaș îi zicea: „De azi încolo tu ești cititor adevărat. Poți sincer să le spui tuturor. Iată acesta este carnetul tău. O să-l păstrez eu, aici în bibliotecă, ca să nu-l pierzi pe la joacă. Acum fugi la lecții ca nu cumva să te ocărască învățătoarea c-ai întârziat. Și elevul, cuprinzând cu grijă prima lui carte luată de la bibliotecă, mânat de sunetul clopoțelului, cobora în fugă scările școlii ca nu cumva într-adevăr să întârzie la lecții. Căci e una când întârzie la lecții pur simplu un elev și cu totul alta e când întârzie un cititor adevărat.
Vor trece anii și acest elev va urca încă de sute de ori scările spre bibliotecă. Pe zi ce trece va urca la rafturile de sus ale polițelor cu cărți. De la rafturile cu poveștile despre Guguță, la poveștile lui Ion Creangă, apoi la ”Frunzele de Dor” ale lui Ion Druță. Încet va ajunge la ”Focul din Vatră” a lui Dumitru Matcovschi. Apoi se va înălța spre Pastelurile lui Alecsandri și ”Scrisorile” lui Eminescu. Va plânge împreună cu Romeo și Julieta lui Shakespeare, va pescui din barca lui Hemingway și se va lupta împreună cu Don Quijote cu morile de vânt. Totul va fi. Multe va citi un cititor adevărat. Multe va uita din cele citite. Și numai zâmbetul blajin al bibliotecarei care i-a înmânat carnetul de ”cititor adevărat” nu va dispărea niciodată din memoria lui. Căci acest zâmbet – a fost un zâmbet de ”drum bun” în lumea miraculoasă a cărților. A fost zâmbetul unei bibliotecare de la o școală dintr-un sat de pe malul Nistrului. Era zâmbetul unei Doamne care a știut să croiască destine.
