Maria Hulpan, la cei 75 de ani ai săi, avea mare frică de gaz. Adică frica de a uita să închidă gazul, după ce ridică cratița de pe plită. Această frică de gaz i-a rămas încă din ’92, când rușii pentru două săptămâni ne-au închis gazul. Două săptămâni, mătușa, ca și toată lumea, pregătea mâncarea la copii pe două cărămizi în curte.
După două săptămâni i-a ars casa. Pompierii i-au spus că din cauza gazului pe care l-a lăsat deschis. Când rușii au pornit din nou gazul, robinetul de la plita ei era deschis și, de la o scânteie, s-a aprins casa. I-au mai zis pompierii că nu-i ea unica și că au mai pățit-o așa și alții. De atunci această fobie de gaz uitat o făcea neom.
O scotea din echilibru numai gândul că cineva poate să nu închidă gazul de la plită. Mâinile începeau să-i tremure și ea își pierdea definitiv cumpătul. De aceea, când cafeaua din ibricul uitat de fiică-sa Ileana, stinsese plita, mătușa se dezlănțui ca o apucată. Vrei să-mi aprinzi iar casa? Nu v-a fost de ajuns o dată, mai vreți o dată? Și tot așa, tot așa creșteau învinuirile ca boțul de zăpadă. Nu putea să înceteze. Mirosul de gaze îi luă cu totul mințile.
Regretau mult. Ambele. Și mama, și fiica. Regretau că s-au certat. Dar cel mai mult regretau că și-au spus uneia alteia cuvinte greu de suportat. Poate chiar imposibil nu numai de suportat, dar și de a fi vreodată uitate. Dacă le-ar fi întrebat cineva de la ce s-au certat? Care a fost motivul? Cine a pornit totul? Nu ar fi răspuns nici una și nici alta. Nu pentru că nu ar fi fost capabile să recunoască vina. Nu. Nu ar fi spus, pentru că nu știau.
Ileana, prin paingenișul de lacrimi, îndepărta mașina de casa părintească, iar mama, înghemuită într-un colț în casa cea mare, își cerea iertare de la icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Ambelor le părea rău. În același timp, ambele se căinau.
– Ei, cum a putut ea să spună că eu i l-am omorât pe tată-său? Că dacă nu-l luam cu mine la Moscova, ar fi trăit și acum. De parcă eu, la Moscova ceea, m-am dus să mă plimb. De parcă nu m-am dus să adun niște bani ca să cumpăr altă casă în loc la aceea care a ars, se tot văicăra mătușa Maria în fața icoanei.
– Ei, cum putea ea, mamă, să spună că eu am dat foc casei special ca ei să se ducă la Moscova, ca să pot umbla brambura cu băieții din sat, se văicăra în sughițuri de plâns, Ileana. N-o să-i iert asta niciodată. Nici la moartea ei n-o să mă duc.
– Maruse! Maruse! Ești acasă? Unde ești? Strigă, ca s-o audă toată mahala, o vecină de-a mătușii Maria. Ți-am adus butelia cu gaz. Gaz bun. Românesc, nu ca acela rusesc. Mi-ai împrumutat gaz rusesc anțărț, da eu îți întorc gaz românesc care e de-o sută de ori mai bun. O butelie ți-ajunge pe toată iarna. Că gazul rusesc era amestecat cu apă, da aista e gaz curat.
Când a auzit de gaz, și-a amintit. Și-a amintit mătușa Maria de unde a pornit cearta. De la mirosul de gaz. Blestemat să fie gazul ista, Doamne, mă iartă, își făcu cruce mătușa. Din vorbă în vorbă au ajuns și la politică. Că rușii scumpesc gazul special ca să ne țină ostatici. Asta i-a spus fiică-sa. La care mătușa i-a aruncat, așa pe negândite, că dacă nu ar fi fost rușii, acum nu ar fi avut casă.
– Lasă, fată-hăi, rușii în pace.
Tot așa, una o vorbă, alta o vorbă, până au ajuns să-și taie toate cărările spre împăcare. Fiica i-a trântit că o lasă cu rușii ei să trăiască, iar de acu încolo picior de al ei nu va călca în ograda ei. Și dusă a fost.
– Veră, da tu de unde ai gaz, că parcă nu era la stație. Îi gaz ori ai umplut butelia cu apă, o întrebă mătușa pe vecină-sa, zgâlțâind butelia.
– Liniștește-te, femeie. E gaz. Gaz bun, românesc. N-ai știut că românii ne dau gaz?
– Ei, dacă-i românesc, atunci e altceva, spuse mai împăciuitoare mătușa Maria. Sufletul însă i-l apăsa o piatră de regrete. Se gândi că mâine s-o sune pe Ileana, să-i spună că, de acu încolo, nu au nimic cu rușii. Că au gaz românesc. Că poate să vină acasă să-și facă cafea cât îi va pofti inima. Că regretă de ce i-a zis. Că nu știe ce a apucat-o. Îi va zice că i-i dor de ea, și că pe altcineva mai scump nu are pe nimeni. Se opri la jumătate de gând. Fata uitase telefonul acasă. Oare mă va mai telefona vreodată Ileana?
Autor: Leonid Smolnițchi
