Era veselă. La recreații râdea cu poftă de toate nimicurile pentru care râde un copil din clasa a cincea. Zâmbea chiar și atunci când unii băieți mai zbânțuiți o porecleau „rusoaica”. Nu se supăra. Dimpotrivă, le zâmbea larg, dându-și seama că o poreclesc mai mult pentru faptul că ea nu vroia să le dea să copieze temele pentru acasă. Iar porecla de rusoaică se lipise de ea încă din clasa întâi, când veni la școală cu bunică-sa care nu vorbea româna.
Acum, ajunsă în clasa a cincea, fiind cea mai bună elevă, profesorii o dădeau exemplu în toate. Mai ales la lecțiile de română. Îi întrecuse chiar și pe acei elevi, buneii cărora știau româna ori „moldoveneasca”, cum era numită pe timpuri limba română. Buneii ei, de fapt doar bunica, deși era venită în Moldova, încă de prin anii ꞌ50, din Stalingradul rusesc, oraș redenumit apoi, după moartea lui Stalin, în Volgograd, așa și n-a mai învățat limba română. Bunelu-său, în schimb, moldovean, deportat și căsătorit acolo, în Rusia, cu o rusoaică, adică cu bunică-sa, după ce s-a întors, în anii ꞌ60, acasă, în Moldova, nu a mai vrut să vorbească în limba rusă. Dar nici pe nevastă-sa n-a convins-o să învețe limba lui natală. Așa și vorbeau unul cu altul: el în română, iar ea îi răspundea în rusă; ea în rusă, iar el îi răspundea în română. A plecat bunelu-său devreme, înfrânt de bolile de oase, adunate prin gerurile cumplite ale Siberii în anii deportărilor. Unica nepoțică vorbea la fel de bine și în rusă și în română. Părinții ei erau plecați, ca mulți moldoveni, în Europa. Bunică-sa îi zicea Mașenica, părinții îi spuneau Maricica și numai la școală toți îi ziceau, conform actelor, Mărioara. Atât îi rămăsese nepoțelei de la bunicul plecat prea devreme – numele.
Și iată că în lunea ceea, Mărioara nu veni la școală. Rar se întâmpla să lipsească. Dacă și se întâmpla, bunică-sa numaidecât o suna pe diriginte să-i comunice. Acum diriginta clasei, după ce întrebă elevii dacă nu știu ce s-a întâmplat cu Mărioara că n-a venit la școală și, după ce o sună pe bunică-sa care mirată întrebă la rându-i: „A razve Mașenica ne v școle?”, bătu alarma. Nimeni nu știa unde s-o fi pierdut Mărioara, când, pe la amiază, diriginta primi un sunet de la tatăl Măroarei din Anglia, liniștind-o că Mărioara e bine și că mâine va fi la școală neapărat. Dar Mărioara nu veni la școală nici a doua și nici a treia zi. Diriginta desigur comunică directorului școlii. În continuare cazul nu mai putea fi mușamalizat.
Abia peste o săptămână Mărioara veni la școală de mână cu taică-său, reveni din Anglia, cu scopul de a o întoarce pe Mărioara în clasă.
Intrară mai întâi pe la directorul școlii, căruia tatăl fetei îi explică motivul lipsei copilei de la școală. Motiv banal, dar, în același timp, simptomatic: Mărioarei îi era rușine să vină la școală din cauza interviului bunică-sa, unde dânsa a declarat că va „mitingui” până la victorie. Acest „budu mitingovati do pobednogo” spus la televiziunile lui Șor, o afectase atât de mult pe micuța Mărioara, încât, fiindu-i rușine, a decis să părăsească școala.
În clasă Mărioara se întoarse împreună cu bunică-sa care, pentru prima dată, vorbi colegilor de clasă a nepoțicăi în română. Își ceru scuze de la toți, pentru faptul că a făcut-o să sufere pe cea mai scumpă ființă, nepoțica ei, pentru cinci sute de lei.
„Scuză-mă, scumpa mea, și, după o frântură de clipă, adăugă…, Maricica, numindu-și fata pentru prima oară în limba română. Am vrut cum mai bine, dar m-au năucit de-a binelea ăștia cu protestele lor războinice.
