Leonid Smolnitchi

Leonid Smolnitchi

Dacă m-ar întreba cineva, cum e să fii mamă, i-aș răspunde că nu știu. I-aș spune, în schimb, cum e să fii și tată și mamă. Tată e mai simplu. Pentru că un tată zgârcit la lacrimi, cum sunt tații, rar când plânge, iar dacă și plânge nu în năframă, dar undeva în adâncul sufletului departe de ochii lumii. Unui tată nu-i este dat să râdă cu privirea cum râde o mamă, atunci când își alăptează pruncul. În schimb, un tată toată viața trebuie să aibă grijă să adune cuvintele în vorbă grea pentru că ea, vorba tatătălui, încărcată cu sfaturi trebuie să fie, iar sfatul e bun atunci când e spus pe îndelete, cu tâlc și nu la repezeală și de mântuială. I-aș mai spune, dacă m-ar întreba, că m-am străduit să le fiu fetelor mele și mamă, pe cât de mamă poate fi un tată. Că mereu am vrut să fiu cu fetele mele blând, pentru că fete sunt și când vor crește femei, nu se știe peste ce bărbat vor nimeri și ce cuvinte le va fi dat să asculte de la ei. De aceea le-am obișnuit cu dojana nu cu ocara. Când se întorceau de la școală mai întâi le întrebam dacă le este foame, apoi le întrebam ce note au luat. Mai întâi le priveam în ochii lor senini să nu cumva să se fi lăsat peste dânșii norii unei lecții uitate a fi învățate. Iar dacă le vedeam posomorâte, le spuneam imediat un catren vesel despre niște fetițe care, au pierdut în părul păpușelor pe care le pieptănau niște teme de acasă și ele, temele tare se mai supărau pe păpușile frumoase pentru că au rămas uitate de niște fetițe harnice la jocuri și nu prea la învățătură. Doamne, câtă fericire peste chipul lor că de vină pentru acele teme neînvățate sunt păpușile și nu ele, fetele mele.

Apoi venea seara, cu frumoasele cântece de leagăn pe care eu cam certat cu notele muzicale, mai mult le bodogăneam decât le cântam. În schimb câtă melodie răsuna în vocile neprihănite ca roua dimineții a copilelor mele. Doamne, doar o mamă poate înțelege cu adevărat cântecul copilului. Și eu mă luam după vocille lor și pentru moment mi se părea că parcă și eu cânt mai cu doamne ajută.
Dacă m-ar întreba cineva cât de obositoare sunt nopțile unei mame, eu le-aș răspunde, că eram fericit când pe la mieiz de noapte zburătăite de niște vise urâte fetele veneau în patul meu și înghesuindu-se te miri cum, căutau palma mea de căpătâi ocrotitor ca să-și poată depăna mai departe somnul de dulceață a unui copil fără de griji. Iar eu atent, atent coboram din pat și cu mâna amorțită sub obrăjorii lor dormitam alături de pat până dimineață când sosea vremea nesuferită a descâlcirii și impletirii gâțișoarelor. Le descâlceam repede, repede ca să nu reușească să verse prea multe lacrimi stoarse din mătasa părului neascultător de copil. Cu împletitul era mai simplu. Deprinsesem a împleti în trei șuvițe încă de pe când bunelulu lor mă învățase a împleti biciuri din piele. Mi-a prins bine școala.
Deși, trebuie să recunosc că una e să împletești biciuri și alta să domesticești un păr de copil. Dar niște versuri lăsate pentru mai târziu, recuperau plăcerea marii opere a unei gâțe de fată.
Dacă m-ar întreba cineva. Dar nu mă întreabă. Fetele mele au crescut. S-au îdepărtat fiecaare pe la casele lor. Au și ele, cum aveam eu cândva, gâțele lor de împletit. Somnul copiilor lor de pâzit. Cântecele lor de leagăn de cântat. Cine și când să mai întrebe de un tată care s-a străduit tată și mamă să fie. Altele sunt grijile unei mame. Alta e povara acestei griji. Mai simplă povară. Mai ușor de purtat. Căci e povara mamei care doar mamă e. Și nu povara unui tată care tată a fost și mamă a fost.


Dacă m-ar întreba. Dar nu mă întreabă.

 

Omuleții verzi, care au ocupat „fulgerător și nevinovat” Crimeea, sunt tot mai frecvent întâlniți, în această campanie electorală, și în Republica Moldova. Mai întâi, pe ecranele televiziunilor rusești, apoi așa, ca printre altele, și aievea, realmente, pe străzile capitalei. Oploșiți sub umbrela Președintelui Dodon, ei parcă, la prima vedere pașnici, ar dori să-l apere pe Dodon (de cine să-l apere, deocamdată nu e clar), pentru orice eventualitate, de toți dușmanii din lume, care, chiar dacă astăzi nu sunt, numaidecât vor apărea, ca să-l nimicească pe Iubitul președinte. Poezie cunoscută, scrisă în laboratoarele Kremlinului și intonată cu gravitate de imn de către pionerii lui Dodon. Războinicul slogan „Un președinte puternic într-o tară puternică” nu e nimic altceva decât o demonstrație primitivă de mușchi și, iarăși pentru orice eventualitate, o prevenire bădărănească „a la Dodon” ca „să nu ne jucăm cu focul”.

Pofta vine mâncând. Urmăream azi dimineață, la un post de televiziune de sorginte purpurie, doi tineri, care, de altfel, vorbeau o română perfectă, pe care ei o numeau „moldovenească”, și mă umplui de necaz care ușor, ușor trecea în furie. Tinerii, în unison, voiau să convingă moldovenii că, în caz că după 24 februarie nu se schimbă vectorul guvernării, ne așteaptă, inevitabil, apariția încă a două republici separatiste, pe lângă cea pe care deja o avem – adică Transnistria. Așa că vedeți, stimați alegători, cu cine votați la 24 februarie, obraznic și ostil dădeau din deget tinerii dodoniști moldoveni electoratului. Și mai departe și mai grav. Doar Igor Dodon poate salva Republica Moldova de separatism. Și doar cu sprijinul prietenului nostru Vladimir Putin. Bine școliți ambii, de o vârstă cam de până la 30 de ani, acești tineri, cu siguranță trecuți prin pepinierele Kaghebiste de creștere a mancurților, încercau fără osteneală, este adevărat și fără mare succes, să ne sugereze că anul familiei, declarat de Dodon, e unica salvare, care de unul singur va salva natalitatea în RM. Să fie oare chiar atât de bun de sămânță acest Dodon ca să sporească de unul singur natalitatea? Mă uitam și mă întrebam naiv: unde, naiba, au crescut acești tineri? În ce familii și cine le-au fost părinții? Am răsfoit internetul și cu stupoare am aflat că ambii sunt crescuți în familii de intelectuali. Rezultă că 7 ani de-acasă din primii ani de viață au fost înlocuiți diabolic mai târziu, după 20 de ani, cu alți 7 ani de acasă. Și mă mai gândeam: Doamne, oare cum se simt părinții acestor doi tineri care, concomitent cu mine, își priveau odraslele la televiziunile cu decor roșu, și vorbeau atâtea neghiobii. Vedeam parcă lacrimile uneia din mame care, îngenunchind în fața unei icoane, cerea iertare pentru feciorul ei nesăbuit. Mi s-a făcut milă de acea mamă, dar și de acești copii lipsiți de memorie, care și-au vândut nu numai părinții dar și adevărata patrie. Apoi, văzându-l pe Dodon întru-n calup publicitar alături de Putin, deasupra omului din mausoleu, mi s-a făcut milă și de lacrimile mamei semipreședintelui, care, cu siguranță, amare sunt și pline de durere. Nu, nu pentru fiul ei rătăcit; pentru nepoțeii ei care, unul Dumnezeu știe, cum rabdă batjocurile colegilor de clasă și de școală. Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face, parcă mi-ar fi venit un gând, dar apoi l-am înstrăinat cu fermitate, pentru că mi-am dat seama că Dodon știe ce face . Și ceea ce face, face cu bună știință. Și nu va avea iertare, chiar dacă eu, bun la suflet, îl voi ierta. Nu-l vor ierta miile de moldoveni pe care el îi minte cu gogoșii scutirii de impozite și a amnistiei rusești. Nu-l vor ierta, în anul familiei, miile de familii de moldoveni momiți de minciunile dodonist-putiniste. Fariseice promisiu

Deși, campania electorală propriu zisă a demarat doar cu câteva zile în urmă și, deci, a veni cu niște presupuneri despre coloratura viitorului Parlament parcă ar fi prea timpuriu, totuși, unele concluzii pot fi vociferate fără nici o teamă că se poate întâmpla să dăm greș. Una din aceste concluzii, de altfel triste de tot, poate fi considerată și aceia că viitorul Parlament, pentru prima dată de la 90 încoace, nu va reprezentat de vreun partid politic care să îmbrățișeze. Mai mult ori mai puțin clar, ideea unionismului. Este absolut firesc și normal că din acest motiv tot mai multă lume pricepută în bucate politice să bată alarma.

Or, chiar și pe timpuri cu mult mai vitrege și mai crâncene, în Legislativul de la Chișinău, de bine de rău, existau partide care, deschis și prompt, pledau pentru unirea cu România mumă ca fiind unica și cea mai sigură soluție de europenizare a noastră. Fiți de acord că situație e tristă de tot. Omul din mausoleu bate din palme, iar omuleții, nepoțeii lui sânge de pe aici, prind curaj și deschis, fără ocolișuri, ne trimit nu numai naibii, dar la direct să ne cărăm din Țară. Cine mai credea că se poate întâmpla una ca asta după ce un an de zile am adus omagiu centenarului unirii, după ce sate și primării întregi în acest an se declarau unioniste și române. Și totuși s-a întâmplat . Nu am știut a ne uni în front comun pentru a ieși la alegeri cu un partid unionist bine conturat și bine cimentat. Sigur că vom căuta, sigur că vom și găsi, sute de cauze și pricini, tot soiul de țapi ispășitori mai mici și mai mari, dușmani externi și interni, dar lucrurile nu mai pot fi redresate.

Rămâne măcar să analizăm la rece de ce s-a ajuns unde s-a ajuns și să ne rugăm Domnului ca măcar pe listele de circumscripții vreun candidat unionist să ajungă în parlament. E posibil acest vis de a deveni realitate? Da, e posibil. Dar cu o singură condiție: să se dorească cu adevărat ca unioniștii să nimerească în parlament. Să lăsăm dracului ambițiile noastre moldovenești și rânzoase și să ne mobilizăm pentru a promova unioniștii. Pentru aceasta se cer doar câteva lucruri simple. Primul: în toate circumscripțiile, dar absolut în toate, fără excepție, să rămână doar un singur candidat unionist cu cele mai mari șanse, ceilalți să-și retragă candidaturile. E posibil acest lucru? Sigur că e posibil. Dorință de-ar fi. Doi: să se retragă necondiționat candidații care cu siguranță vor accede în Parlament pe listele de partid. Și dacă e așa, dar anume așa stau lucrurile, în toate circumscripțiile trebuie să rămână două opțiuni: ori candidatul socialiștilor, ori candidatul unionist.

Deci, având în vedere că în parlament vor accede, conform tuturor sondajelor, doar trei partide, rămâne ca PD și ACUM să-și retragă candidații din circumscripții. În așa fel alegătorul vor trebui să aleagă pe tot teritoriul RM dintre candidatul socialiștilor și candidatul unionist care va fi susținut de celelalte două partide. Aritmetica e simplă. Acum de ce anume candidatul unionist și nu alt candidat? Pentru că doar un candidat unionist pentru cauza poporului poate împăca celelalte două partide care au șanse pentru Parlament. După aceste raționamente, la prima vedere năstrușnice și imposibil de realizat, am dori să vedem cine va îndrăzni să se opună venirii în Parlament a unui unionist? Acum ultimul gând. Cine ar fi capabil să organizeze această campanie de mobilizare și de concentrare a voinței politice? Iarăși răspunsul e univoc. Partidele de orientare europeană care cu siguranță vor accede în Parlament, adică Partidul democrat și Blocul electoral ACUM . E ultima și unica șansă de a opri tăvălucul socialist. Altminteri anul 2019 se va transforma în anul 1812. Asta vrem? Dacă da, spuneți. Dar să știm și noi ,vorba lui Caragiale.

Boala de ducă

Ianuarie 29, 2019

Suntem bolnavi. Grav şi ,se pare, ireversibil. Boala se numeşte setea de ducă. Unde şi auzi numai asta auzi Mă duc. Puţin contează unde: peste Nistru ori peste Prut. Principalul duca, de fapt, fuga din ţară. Această epidemie, mai ceva ca ciuma medievală, doboară pe un cap moldovenii. Nu fizic. Spiritual doboară. Pentru că oricât de mult am spune noi că suntem măcinați de dorul de casă, vorba doar vorbă rămâne, Nimic mai mult. Ne consolăm cu gândul că venirea de blajini la cimitire e marea noastră dragoste faţă de strămoşi şi de înaintașii noştri. Ne considerăm moldoveni doar pentru că numerele de înmatriculare ale autoturismelor noastre sunt cu abreviatura „MD”. Falsă opinie. Cu adevărat dragoste de ţară e doar aceea care nu e construită pe nişte obiecte date de pomană de sufletul cutărui sau cutărui. Dragostea adevărată e în sufletul viu şi nu cel plecat. Sufletele noastre sunt pustiite. Nu mai suntem gospodarii casei. Suntem oaspeţi la noi acasă. Suntem venetici în Moldova şi băştinaşi în Italii şi Rusii. Focul din vatră a lui Matcovschi a rămas doar cântec. Pragul de piatră a rămas doar vers. Nucul de la poartă, simbolul nostru milenar, a devenit doar figură de stil.

Case pustii şi părăsite tot mai multe prin satele noastre. Nu avem mame, taţi şi bunei. I-am înlocuit ca padre, mater şi deduli. La mare întrebare a devenit pasca italiană şi nu cozonacul moldovenesc. Ne schimbăm cu zi ce trece obârşia, şi ne trădăm vatra.

Epidemia dorului de ducă bântuie peste Moldova. Plecările sunt fără regrete. Nimeni nu priveşte înapoi. Nimeni nu vrea sa revină. Unicii care nu pleacă sunt bătrânii. Vârsta e unicul antidot al drogului de ducă. Tinerii sunt atacaţi fără milă şi speranţă că poate ceva se va schimba. Nimic nu se schimbă. Pentru că trebuie să ne schimbăm noi înşine fiecare în parte şi toţi împreună. Să ne îmbolnăvim din nou de doină, de Joc şi de dealurile şi câmpiile noastre. De codri şi Nistru, de ulițele satului aşa cum sunt ele, nu prea asfaltate, în schimb, cu firicele de iarbă pe la margini.
La 24 februarie, avem marea șansă de a ne dezbăiera de microbul de ducă. La 24 februarie ne întoarcem cu toții și votăm. Votăm nu cadavrul din mauzoleu, nu secerile și ciocanele de ieri, nu stânga ori dreapta, nu sudul nomad ori nordul rătăcit. Votăm Moldova. Votăm nu pentru ieri. Votăm pentru mâine.

Altminteri, nu avem nici o şansă de a supraviețui ca moldoveni. Altminteri, vom fi venetici la noi acasă.

Mancurții

Ianuarie 24, 2019

Ceva se întâmplă cu noi. Ceva grav de tot se întâmplă. Nu ne vedem unii pe alţii. Nu auzim oftatul celui din preajmă. Ne-am dezvăţat să iertăm. Am învăţat, în schimb, să călcăm în picioare totul şi toate. Nu mai avem prieteni. Prieteni adevăraţi, de omenie, cum se spunea odinioară. Ne facem doar aliaţi de moment, pentru a tăbărî împreună asupra unui al treilea, pentru –al mânca de pe picioare mai ușor.. Nu pentru că ne-ar fi foame. Pentru că ne-ar încurca cumva. Nu pentru că ar fi pâinea lui mai gustoasă decât a noastră, căci mâncăm aceiaşi pâine. Nu pentru că nu am avea ce pune pe masă. Nu. Pur şi simplu din setea de a face rău. Nu ştim de mamă, nu ştim de tată. Uităm de bunei. Străini ni-s copiii. Străini suntem şi noi pentru ei. De la 90 încoace, am crescut o generaţie de copii orfani cu părinţii în viaţă. Unde mergem. Unde ajungem. Nimeni nu ştie.


Ascultam ceva timp în urmă o jurnalistă de la un post de televiziune de sorginte purpurie și mi se umplea sufletul de mâhnire și tristețe. „Năluca unirii” așa a întitulat dânsa acel text.Nu mă voi opri asupra altor năzdrăvănii care și-a permis jurnalista, considerând de ajuns doar titlul care vorbește de la sine.Parcă la comandă a fost scris. Da poate la comandă? La comanda patronului, căriea dânsa îi face sluj . Sper să cunoască semnificația cuvântului sluj, dacă la un moment dat întreba retoric : “De ce atâta insistență de a face sluj?” Am desprins că se referea rătăcita jurnalistă la unioniștii care vor să slujeaqscă Țărrii și să se dăruie total intereselor națiunii și poporului român.Nu e în feleșeagul meu de a critica colegii de breaslă , dar de astă dată nu pot să tac. Vorba vine: Mi-e prieten Platon ,dar mai prieten adevărul. Nu am dreptul să tac, pentru că întrebarea retorică cu slujul, nu numai că este obraznică și lipsită de logică elimentară, dar, în primul rând, pentru că e îmbibată cu microbii sindromului Stockholm. Or,buneii jurnalistei, împreună cu părinții ei au fost deportați, iar dânsa reeiese că, urcată pe osemintele strămoșilor, ca o slugă ascultătoare,sărută mâna călăilor propriilor părinți și bunei. Dragă colegă, îmi venea să strig. Dă-ți seama ce faci. Căci dacă și bântuie pe undeva ceva, bântuie nu năluca unirii, dar bântuie, bine stabilit în mintea ta bolnavă, virusul numit de Cinghiz Aitmatov,mancurtism. Doar că cazul tău, cacofonie utilizată intenționat, e un caz cu mult mai grav și mai rușinos.Căci dacă mancurții din romanul „O zi cât un veac” a lui Aitmatov, deveneau mancurți fără memorie în rezultatul unei torturi sălbatice, imposibil de suportat, mancurții noștri autohtoni se lasă de mamă și de tată de bunei și de rude de bună voie, nesiliți de nimeni.


Zău că este adevărat, spune cine ți-i prietenul și-ti voi spune cine ești tu.. Parafrazând puțin,vom tălmăci următoarele:Dacă sefița ta Ziinaida Creceanâi,părinții căreia au fost, de asemenea, deportați, face naveta Chișinău – Moscova pentru a săruta mâna stăpânului moscovit , de ce nu ar proceda la fel o nenorocită de jurnalistă, care și-a vândut strămoșii ,probabil din mare sete de bani. Căci buneii i-au lăsat moștenire, având grijă, aca urmașii să nu îndure foame și să le vândă osemintele.Numai că urmașii au devenit de bună voie mancurți.

.

 

 

VALIZA

Ianuarie 23, 2019

În mai bine de un sfert de veac, un sfert din populaţia Republicii Moldova, stabil şi definitiv s-au înregimentat cu succes în armata multinaţională a navetiştilor. Mai bine de un sfert de veac cel mai întrebat şi cel mai popular accesoriu de vestimentație pentru moldoveni a devenit geamantanul. Mai bine de un sfert de veac în Republica Moldova nou – născuţii nu mai rostesc cuvântul MAMA. Micuţii l-au înlocuit cu substantivul VALIZĂ. Normal. Prima jucărie de la Valiză - au primit-o. Dulciurile din valiză le scoate. Valiza îi îmbracă. Valiza îi pregăteşte de prima zi de grădiniță, prima zi de şcoală, le oferă mai întâi creioane colorate, apoi cărţi cu poveşti şi în sfârşit primul Aifon cu chipul unei femei pe ecran, care, cu tremur în voce sfioasă şi vinovată îi spune că nu Valiza, dar ea îi este MAMĂ. Apoi, mirându-se cât de mare şi frumos i-a crescut copilul, îl asigură, că de acu încolo nu se vor mai despărţi nici odată. Apeşi butonul şi vorbeşti cu mine oricând.

 

Trist adevăr. Crâncen Adevăr.Ca un blestem, vorba poetului. Când şi unde, cine şi cum ne-a blestemat? Pentru care păcat?. Pentru care greşeală? Cine ne va ierta? Şi ne va ierta vre-o dată?

 

Nu săpa groapă altuia … ne învață străbunii. Nu i-am ascultat. În genunchi. În Piaţa Marii Adunări Naţionale cu mințile întunecate de furie,fără îndurare, aproape sălbatic, pe alţii i-am împins spre geamantane şi gări. Altora le –am săpat groapa în care, astăzi, am căzut noi înşine. Groapa pribegiei.

 

Sate pustiite, case dărâmate, lanuri părăginite, lume îmbătrânită - cu asta s-a ales Basarabia Moldavă la îndemnul unor cârmaci strâmbi şi avari. În loc să recunoaştem că am greşit, să cerem pocăinţă, noi inventăm argumente şi scuze. După ce am dat cu piciorul în Ţară, născocim o altă Patrie şi o dezmierdăm Diasporă. Care Diasporă, rătăciţilor ne întreba la un moment dat poetul Dumitru Matcovschi? . Străin pentru noi e cuvântul Diasporă. „La Moldova toamnele”, „ La Nistru la mărgioară” „Codrii mei frumoşi” – acestea sunt cântecele părinţilor şi buneilor noştri. De ele ne-am lepădat şi ne lepădăm zilnic , ca nişte apucaţi. Unde vom ajunge… nimeni nu ştie.

 

Astăzi sute de moldoveni îşi înghesuie valizele în avioanele gata de decolare. Mâine moldovencele noastre altor bătrâni le vor pregăti de mâncare. În limba altor copii, vor cânta cântece de leagăn, Taţii moldoveni, alte lanuri vor cosi, alte case vor zidi, pe alte meleaguri brazdă adâncă vor răsturna. Rămâne Moldova de izbelişte. „ ,Mama ei de valiză” înjură cu necaz copii moldoveni.

 

P.S Cuntem un popopor sentimental. Și dacă e așa ,atunci acest stil de redare a niște gânduri mai de suflet se poate întâmpla să fie benefic și de folos în această lună de mare cumpănă pentru noi toți.

Absenteismul

Ianuarie 18, 2019

Nu auzim și nu suntem auziți. Vorbim și nu vorbim. Adevărul în șoaptă îl rostim.Privim dar,nu vedem. Ne credem tari, slabi fiind. Ne vrem mari,dar suntem mici. Ne considerăm a tot știutori, de fapt fiind doar un picușor pricepuți în bănuieli, suspiciuni și presupuneri.Considerăm paiul din ochiul vecinului capul tuturor relelilor, dar bârna din propriul ochi nici nu încercăm s-o observăm,dar mite s-o scoatem din ochi. De aceia tot ce se întâmplă în preajmă vedem ca printr-o ciață de lacrimi. Lacrimi nu de durere ori de tristețe că nu putem schimba ceva, nu. Lacrimi generate de impuritățile din ochi

Ne complacem a considera că spunem adevărul în ultima instanță, uitând că suntem doar oameni. Nu Zei și Dumnezei care nu greșesc, dar muritori de rând cu păcatele noastre pământești. Cu greșelile noastre omenești. Cu gândurile noastre, poate nu întotdeauna curate, poate nu întotdeauna corecte.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc, că nu se știe dacă vre o dată le voi da citire în voce.La ce bun mă mai gândesc.Are cineva nevoe de ele mă mai întreb. Gânduri durute, venite din adâncul sufletului. Dar și gânduri, care îmi dau perfect seama,pot trezi sentimente de antipatie totală.Unii cu barba sprijinită în palmă, vorba poetului, vor tăcea cuprinși de niște cugetări. Alții vor râde și în cel mai bun caz, le vor respinge ca pe un joc de-a trasul mâței de coadă. Și unii și alții vor avea dreptate. Dreptatea lor personală.Fiecare cu dreptatea sa, numai de dânsul înțeleasă și numai pentru dânsul tălmăcită anume astfel. Așa este,așa a fost și așa va fi .Știut lucru. Adevărul greu se acceptă, iar neadevărul și mai greu se combate. Adevărul supără iar neadevărul ucide.

Spuneam mai devreme ca așa sunt așezate lucrurile decând e Lumea. E așa și nu chiar așa. Căci și mai știut este că mai întâi a apărut adevărul apoi minciuna. Prima a apărut înțelepciunea apoi Prostia. 7 ani de acasă au fost primii din viață și nu ultimii. Și binele mai devreme sa stabilit decât răul.

Greu.

Greu ca un destin lovește cuvântul insultei. Dar cât de ușor se rostește? Și odată rostit nu-l mai poți întoarce. Ne căinăm cu disperare că și de astă dată mintea cea de pe urmă nu minte. Ne dăm prea târziu seama despre aceasta și rostind cuvinte de jurământ ,uităm a uita de păcate și din nou o apucăm pe același drum a prostiilor noastre mai mari și mai mici.

Suntem în campanie electorală. N-am să obosesc să repet. Alte legi în această lună electorală ne cârmiesc. Legea promisiunilor deșarte și a bătăliilor înverșunate. Luna apocalipsei electorale. Vicleană și perfidă perioadă.

Dar va veni. Numaidecât va veni și a doua zi după ziua cea mare când noi cu dumneavoastră vom alege. Grea povară sunt și aceste alegeri.Poate cea mai grea, trebue să recunoaștem. Suntem sortiți să o ducem de voie și de nevoie. Vom rezista ori nu vom rezista, depinde de noi toți și de fiecare dintre noi în parte. Mai există o cale ademenitoare și ispititoare , amăgitoare și lașă ca o primă dragaoste. Să evităm confruntarea directă dintre noi și o nenorocită bucată de foaie numită buletinul de vot.Sigur că ne este teamă că și de astă dată vom da greș. Sigur că ne este frică de acea crâncenă luptă pe viață și pe moarte., care dacă e să ne gândim bine, durează doar 30 de secunde. Doar atât vom sta noi față în față cu niște nume de candidați și a niște sigle de partid în dreptul cărora trebuie să apăsăm o ștampiluță pe care sunt încrustate doar două litere De și A. Dar doamne cât de scump poate deveni până la urmă acest mult râvnit DA.

Cum să nu-ți tremure mâna de emoțiile fricii ca nu cumva aceste magice litere să poposească nu în dreptul celuia care ne reprezintă și care de fapt suntem noi înșine, este esența noastră și năzuințele noastre. Pentru ca mâna să nu tremure ca o frunză în bătaia vântului, se cere în această lună electorală Să auzim și să fim auziți.Să vorbim în voce, dar să nu șoptim cu frică. Să înțelegem și să fim înțeleși. Oricât de dureros și neplăcut ar fi, să ne înarmăm cu voință și să scoatem gunoaiele din propriul ochi, ca să putem vedea tot ce se întâmplă în jurul nostru nu prin pâclă de lacrimi, dar limpede și curat. Și atunci, fiți siguri, că blestemata zicală Mintea moldoveanului cea de pe urmă, va rămâne doar o simplă creație orală.

© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.