Leonid Smolnitchi

Leonid Smolnitchi

MUSCA LA ARAT

Aprilie 11, 2019

Huieste , fără “A” înainte, zilele acestea Internetul, despre cele două declarații ale Blocului Acum, pe de o parte și ale socialiștilor pe de altă parte. Personal mie ambele declarații mi-au trezit aceleaşi amintiri vesele ca după lectura fabulei „Musca la arat”. Înţeleptul Donici a ştiut a răzbate prin secole cu morala acestei fabule, parcă special pentru astfel de politicieni, care, crezându-se trebuincioşi şi vajnici pe ogorul politic al Republicii Moldova, exact ca musca, consideră că anume ei şi numai ei sunt forța motrice a politicului moldovenesc. Nu este pentru prima dată când cele două extreme, considerându-ne pe noi, moldovenii, naivi şi proşti şi, definitiv, nepricepuţi la treburile statului, fără pic de jenă şi discreţie se tot dau cu părerea ce şi cum, când şi unde ar fi bine să se procedeze.
Probabil şi de astă dată nu am fi atras noi prea mare atenţie la spusele „marelor muște. ”în ghilimele, dacă dânsele nu ar fi deținut niște mandate în parlament, ceea ce aprioric ne îndreaptă spre gândul unei imixtiuni directe ale forțelor politice în destinul poporului. Şi acest amestec are gust amar de imixtiune cu iz de otravă.
Bunăoară, cum poate fi tratată altfel solicitarea unora cum că ori limba rusă să fie limbă de stat, ori nu dialogăm. Și a celorlalți cum că ori dăm jos PD-ul ori nu avem despre ce discuta. Sau alt gând înţelept ce le-a venit cum că, citez din memorie, să i se dea unuia împuterniciri suplimentare, iar altuia – guvern minoritar, gând care ne întărește opinia unui sfârâiac din primele citate.
Toate aceste exemple , vă amintesc, cu genericul Declaratii politice, sunt bubate de astfel de apeluri îmbibate cu chemări la nimic, sunt de fapt chemari la alegeri anticipate.

Aşadar, îmi dau perfect seama că mulți dintre dumneavoastră, ca şi mine, îşi amintesc de acel moment istoric, când ambele aceste formațiuni în Piața Marii Adunari Naționale, braț la braț, au făcut front comun pentru, chipurile, a înfrunta răul cel mare din societate. E o confuzie această aliantă a socialiștilor lui Dodon cu dreptacii lui Andrei Nastase? Dacă o raportăm la zilele noastre și la ce își doresc abii, putem afirma cu certitudine că nici pe departe nu e confuzie, dar mișcări politice bine chibzuite. Ei bine, acest tablou îmi amintește de o confuzie cu adevărat confuză, taotologie intenționată, despre acea întâmplare cu două epizoade semnificative: „Aşii din mâneca lui Ghimpu” pentru care a şi căpătat acesta porecla de „Kartiojnic” şi vizita istorică cu elicopterul a dânsului la Condriţa, unde proaspătul preşedinte interimar a numărat borcanele cu murături uitate ori lăsate special de către predecesorul său Vladimir Voronin în pivniţa reşedinţei prezidenţiale. Se consideră că anume Dodon și Nastase ar fi insistat asupra acelei vizite epocale, ademenindu-l pe Ghimpu cu bogățiile lui Voronin, chipurile uitate de acesta în mare graba. De fapt, interesându-i pe ei doar murăturile. De-i aşa ori altfel, e greu de verificat astăzi. Numai că gurile rele din târgul politic spun că Dodon e specialist nu numai în câpșuni, dar și în murături. Iar Nastase priceput în vinuri selective.
Desigur că toată această istorie sugerată de fabula „Musca la arat” ar putea fi lesne numită şi „Bâzâitul unei muşte” care nu merită mare atenţie, dacă ea, musca, în afară de deranjul auditiv, nu ar avea şi urâtul obicei de a se „ băga” în cele mai nepotrivite şi dosnice ascunzişuri ale Calului, care, până la urmă el, calul, duce la greu toată povara aratului.

 

Cenușă din iubire

Aprilie 03, 2019

Crescuseră de mici împreună. De mici deprinseseră că această lume și tot ce-i înconjoară le aparține lor împreună și nu fiecăruia în parte. De aceea totul împărțeau în jumătate. Nu că ar fi avut vreo măsurătoare care le-ar fi desemnat jumătățile. Aici se termină jumătatea ei, iar de aici încolo începe jumătatea lui. Nu. Pur și simplu, palma de distanță care-i despărțea îi unea într-un sentiment de tot întreg. Ei simțeau că dacă unul este însetat, tot atât de mult este însetat și celălalt. Dacă îi lipsește unuia o adiere de vânt, înseamnă că și celălalt vrea să-l mângâie vântul. Dacă cumva ploaia, în rătăcirile ei capricioase, întârzia, înseamnă că ambii vor număra cu mare grijă stropii bobițelor de rouă pentru a-și potoli setea. Cum de reușeau să împartă razele soarelui și căldura luminii în doze egale, unul Dumnezeu mai putea ști. Dar reușeau și de aceea creșteau braț la braț, împreună, primenindu-și din an în an veșmântul tot mai verde și mai verde.

Ea o salcie plângătoare, el un plop tremurător. Ea frumoasă, cu pletele pieptănate grijuliu de suflarea și grija vântului. El, tremurând cu argintul frunzelor, arăta înalt, mândru, cu verticalitatea tulpinii alb-cenușie neclintită de vreme. Semeț, plopul își lăsa cuprins trupul de un ram de salcie, parcă nevinovat de sfios ieșit din pletele frunzișului special pentru a striga: Da, îl iubesc!

El răspundea cu fidelitate chemării, pentru că era convins că astfel ea se simte mai ocrotită de furtuni. Iar ea, tot atât de bine știa că rădăcinile lui, țesute cu gingășie printre rădăcinile ei, îi fac pe ambii un tot întreg de nezdruncinat. Îi face rezistenți la orice nevoi și nu-i sperie, nici pe ea și nici pe el, zgomotul, uneori furios, al pâraielor apelor de ploaie. Îndrăgostiți unul de altul de mici, au crescut împreună obișnuiți să împartă în jumătate bucuria zilelor frumoase de vară, dar și tristețea frigului nopților lungi ale iernilor de viscol. El, un plop tremurător cu frunze argintii, ea, o salcie plângătoare cu bob de argint în lacrimi.

Nu le păsa ce cred oamenii despre ei. Doi copaci pe un mal de apă, înălțați din ram și rădăcină într-o fermecătoare poveste de dragoste. De unde aveau ei să știe, niște copaci deprinși să lupte cu încercările naturii, că anume oamenii le vor fi aducători urgie. Oamenii, pe care i-au umbrit de soare, i-au adăpostit de ploaie, i-au ascuns de vânturi, îi vor răsplăti cu atâta necruțare vădit inumană.

Era luna lui cuptor. Galbenul arșiței, înaintând cu nepăsare, se așternea peste verdele părăsit de ploaie. Salcia noastră cu greu de mai reușea să adune bobiță cu bobiță stropii de lacrimi, având grijă să ajungă și la rădăcina plopului o parte din bobițe, ca să simtă și el vlagă. Cu siguranță, ar fi înfruntat seceta. Pentru că nu există secetă care ar putea să curme din plâns o salcie plângătoare ce își salva dragostea pentru un plop tremurător.
Seceta, dar nu și focul, uitat nestins la poalele plopului de niște amatori de beții. Jăratecul mai întâi încolți tulpina plopului, apoi parcă în nesiguranță zăbovind pe o clipă, își aruncă văpaia limbilor de foc peste frumosul plop. Zadarnic ruga salcia vântul să-i îndrepte peletele spre plop. Să-i picure peste flăcări ultimele lacrimi stoarse din răsputeri din adâncul pământului.

Nu o auzea vântul. Nu se îndură de ei răcoarea nopții. În câteva clipe, argintul frunzelor de plop se topi, iar lacrimile din pletele salciei se risipiră în aburi. O dragoste păstrată cu grijă de niște copaci pe malul unei ape înghițite de secetă deveni, într-o noapte de beție, un ordinar pumn de cenușă.

Toamna târziu, pe locul iubirii a doi copaci, săgețile unei ploi ciobănești, răscolind prin cenușă, descoperi doi vlăstari abia răsăriți. Un vlăstar de salcie și un vlăstar de plop. Un firicel de ram, pe care abia, abia de-l deslușeai, se grăbea să cuprindă sfios un puiuț de tremur, parcă spunându-i: hai să fim amândoi.

P.S: Știu că unora dintre cititorii acestor rânduri gândul îi va îndrepta spre o banală compunere pe temă liberă. Alții vor desluși niște frumoase amintiri despre dragostea poate uitată. Unii, mai sceptici, vor spune: copaci, cum sunt toți copacii. Eu însă voi spune că e vorba despre noi, oamenii, care putem fi respingător de indiferenți și crânceni de nerecunoscători. Putem iubi, dar și topi iubirea în niște beții. Cine va avea dreptate, o să întrebăm peste ani de zile acești doi vlăstari născuți din cenușa unei frumoase până la sacrificiu iubiri dinte doi copaci arși de nepăsarea noastră neomenească.

Cinismul, spre deosebire de alte vicii omenești, poate aduce și niște foloase dacă e utilizat cu măsură, vorba celebrului Brătianu. Însă atunci când întrece măsura, cinismul provoacă nu numai dezgust, dar mai și devine periculos. Altfel spus, e bine uneori sa fii cinic.... dar cu măsură.

Aceste raționamente ale înaintașilor noștri, dacă le-ar fi cunoscut Mihai Ghimpu, sunt sigur ca nu spunea ce a spus. Dar a spus domnia sa niște neghiobii nu numai deșanțate și bizare, dar chiar periculoase. Altminteri, cum pot fi tălmăcite afirmațiile dânsului precum că în Republica Moldova nu există electorat unionist, unioniștii fiind doar niște cetățeni cu pașaport românesc. Considerându-mă unionist înflăcărat, m-a ofensat declarația lui Ghimpu,dar poate că nici nu-i acordam atâta atenție, dacă cinismul lui utilizat cu hapca, nu ar mai fi și purtător de substanțe nocive. Înainte de a purcede la desfășurarea subiectului, ar fi fost logic să venim cu explicații de ce totuși Ghimpu, pe lângă faptul că nu are dreptate, mai e și cinic. Raăspundem.Pentru că exact acest electorat, pe care el astăzi îl hulește, cu câțiva ani în urmă,adunând de pe drumuri rămășițile liberale, l-a cățărat pe acest Ghimpu în vârful piramidei puterii, agățându-i la gât și papion. Și acum permite-mi să te întreb stimabile,cu papion românesc, la care colonițe se învață meseria de a scuipa în fântâna din care ai băut apă.
Dar, vorba lui moș Anton izdovoiu, lăsăm de la noi să treacă absența de la lecția de „7 ani de acasă” a marelui liberal în rezervă și să vorbim despre pericolul afirmației, repet, absolut nefondate cum că în RM nu există electorat unionist.

Așa dar, pericolul acestei declarații îl desprindem ușor din realitatea tristă care ne amintește că în parlamentul RM în urma ultimelor alegeri nu a trecut pragul electoral nici un partid unionist. Și, în acest context de loc îmbucurător, sigur că Ghimpu ori bine intenționat, ori din prostie aduce apă la moara tuturor celora care o țin morțiș că unioniștii nu au ce căuta în RM, iar unionismul urmează a fi dezrădăcinat de pe meleagul nostru profund mioritic. Și mai e o problemă nerezolvată deocamdată la noi la acest capitol. Ani în șir din varia motive în Basarabia nu se reușește în nici un fel coagularea forțelor unioniste. Acum, din câte cunoaștem, se încearcă a repara situația. Se duc tratative între partide de a schimba nefericita experiență. Să dea Domnul să fie într-un ceas bun. Poate măcar acum reușim. Dar cu astfel de „unioniști” ca Ghimpu nu știu, nu știu... Colac peste pupăză. Gurile rele vorbesc că liberalii vin cu asemenea declarații, fiind mânați de frustrările pierderii puterii și pot ajunge exact la groapa pe care regretatul Nicolaie Sulac a numit-o „NA GRANI PREDATELISTVA”. Nu-mi vine a crede. Ba mai mult, nici nu vreau să cred. Dar în istoria noastră recentă numai câte întorsături de scenariu nu s-au întâmplat, care dacă nu se întâmplau nimeni nici o dată nu le-ar fi crezut posibile. Ascult și eu cu multă mâhnire cum cea mai devotată, ar părea, unionistă Maria Ciobanu invârte cu non șalanță „Kalinca” rusească acompaniată de cei de la ANTIFA, care prin difiniție sunt antiromâni. Nu mai vorbesc de Frontul Popular care peste noapte s-a transformat în frontul comunist. Și dacă astfel stau lucrurile cum am putea tălmăci noi afirmațiile lui Ghimpu precum că unioniștii sunt îngâmfați, rautăcioși și invidioși dacă nu circumscriși în celebra frază a lui Sulac cu „predatelistva”.

P.S.: Doamna Ciobanu știindu-vă iute la mânie și la etichetări, vă rog acceptați reproșul meu ca pe o afirmație de mare grijă pentru viitorul și destinul alegătorilor care v-au votat și nici decum drept niște reglări de conturi pentru presupuse vânzări de idei și partide.

 

Jale. Mare jale s-a așternut peste plaiul nostru mioritic. Basarabia, cu cei peste 30 % de unioniști, a rămas orfană în Parlament. Nu are niciun deputat care să-i vocifereze în Legislativ aspirația de reunire. La o atare situație, într-un spațiu mai puțin mioritic, ar fi fost firec să se purceadă imediat la analize și concluzii. La rece. Fără emoții. Calm și plini de cuget. Zic, așa ar fi fost normal. Prin alte părți – da, numai nu la noi. La noi, unii, căutând cu disperare vinovații și găsindu-i, fără mari aranjamente, pituliți în blocul ACUM, taie și spânzură integrarea europeană. Alții, mai îngăduitori, aburcă povara eșecului pe umerii partidelor unioniste care nu au știut să fie uniți și să-și coaguleze eforturile, pentru a crea un front comun, și în linie de atac să înainteze spre fotoliile parlamentare. Se poate întâmpla să aibă dreptate și unii și alții. Dar, vorba vine, cine mai are nevoie azi de pocăință, dacă trenul a plecat, iar unioniștilor nu le-a fost permis măcar să fluture în gara disperării din mână. Premize de unire a eforturilor au fost. Până și Dodon, chiar și dacă mai mult din prostie, dar a pus umărul pentru coagulare. Afirmația dânsului, cum că, imediat după alegeri, toți unioniștii vor fi expulzați din țară, ar fi fost firesc să fie un catalizator de mobilizare a electoratului unionist în fața pericolului de exil și să curme dorințele de dezbinare. N-a fost să fie. Repet, toți au pus umărul pentru a dispersa electoratul. Și cei de dreapta și cei de sânga. Și cei din Basarabia dar și cei din afara ei.

Am ratat șansa (a câta oară?). Ne-am regimentat în armata antiunionistă, de parcă scopul final nu ar fi fost lupta cu omul din mauzoleul Cremlinului, dar cu bacii colinilor carpate.
Tragedia s-a consumat. Avem ce avem. Nici pe timpul comuniștilor, apropo, nu am fost atât de umiliți. De bine de rău, pe timpul lui Voronin, în Parlament l-am avut pe Ghimpu care, așa cum era el hapsân de ministere, totuși, măcar declarativ, se considera Unionist. Dar, zic, evenimentul s-a consumat și cu el și reacțiile referitoare la cauzele eșecului. Mă gândeam că, poate măcar acum, te miri cum, se va purcede la încropirea unui bloc unionist. Pe naiba. Toți strigă. Toți se revoltă. Dar carul nu se mișcă din loc. Cum a înțepenit în mlaștina antiunionismului încă prin anii 90 așa și stă țapăn. Mă mai gândeam că liderii de partide unioniste își vor da seama și vor organiza mese rotunde, conferințe științifice, seminare și întruniri pentru a spune la rece ce, de ce și pentru ce s-a întâmplat eșecul. Nu. Fiecare are grijă doar de jăratecul de la turta sa.

Ana Guțu, camarada de partid a lui Traian Băsescu, consideră, bunăoară, că toate partidile, în afară de PUN, sunt obligate să se despartă de ștampila propriilor partide și in corpore să se topească în partidul lui Traian Basescu. Dânsa, în cadrul emisunii FORUM, ne-a marturisit că Blocul ACUM poate să uite odată și pentru totdeauna de susținere din partea Partidului PUN, așa cum a fost la ultimile alegeri parlamentare. Și aceasta din două motive care au fost enunțate chiar de domnul președinte Băsescu. Primul motiv esste considerat șovăiala blocului vis-a-vis de ideia unionistă. Și al doilea motiv îl disprindem din declarația aceluiaș Traian Băsescu care a eterat că a fi politician și a nu dori să negociezi e o trăsnaie asumată. Dar să revenim la coagulare.

Vitalia Pavlicencu, la rându-i, consideră că fiecare partid are dreptul să existe și să-și caute norocul în secțiile de votare. Unioniști de la Democrația Acasă în general consideră că viitorul unionist aparține tinerei generații și că ei nu au de gând să dădăcească fosilele politice din partidele unioniste. Îi asculți pe fiecare în parte și te gândești că formal și unii și alții ar spune lucruri mari. Lucruri sfinte. Nu-i poți învinui de trădare, dar nici viziune politică nu le poți atribui. Dar numai teoretic. În practică totul e mult mai prozaic și mai dramatic. Încorsetați de principiul prostesc „Unu-i tare, altu-i mare”, departe nu ajungi. De fapt, ajungi în nicăeri, unde și suntem astăzi. În consecință, suntem obligați să recunoaștem că viza de reședință a unioniștilor e gara dezbinării, unde privim cu tristețe în urma trenului istoriei care în viteză îdepărtează cea mai sacră idee, ideea unificării neamului.

Era început de martie. Primăvara cu disperare chema ghioceii la plimbare, dar ei, încă destul de somnoroși, nu se prea grăbeau însă. Soarele, și el zgârcit, cum e soarele de obicei prin martie, nu-i prea alinta cu cine știe ce multe raze, de aceea floricelele aveau motive serioase de a mai zăbovi cu plimbarile. În schimb, vântul era harnic, generos și nazbâtios. Își găsea treabă peste tot, și prin văi, și pe dealuri, prin câmpii, dar și printre ramurile orfane de frunze ale copacilor. Nu uitau prin jocul de-a rafalele, să întindă în fuga mare și niște cărări mai bătătorite, nu uitau și de niște petici de zăpadă, care întârziate sub un mal de râpă, nici de cum nu-și doreau să se despartă de mult prea obosita iarnă.

Nistrul ofta greu sub povara sloiurilor de gheață, care nici de cum nu se îndurau să-i dea bătrânului voie să răsufle mai ușor prin limpedele apei. Dar soarele și vântul, în schimb, nu au utat de Nistru. Măcinau ușor, dar insistent gheața, pentru eliberaea apelor. Era clar că dacă nu la noapte, atunci mâine Nistrul „se va porni”. Și s-a pornit. Numai că nu de bună voie. Nu firesc cum ar fi fost frumos să o ia la vale. Nu.
Niște obuze, parcă rătăcite de pe drumurile războiului, au sfâșiat tăcerea, au rupt gheața, au spart liniștea patriarhală a bietei Basarabii. Nu erau obuzele celea nici uitate de război, dar nici rătăcite. Erau un scrâșnet de cazaci. Erau semnalul că a început războiul de pe Nistru. Nu s-au îndurat streinii de primăvară. Nu le-a fost jale de basarabeni, care cea mai mare vină pe care o purtau era doar faptul că voiau să răstoarne o brazdă pașnică, unde să arunce bobul unui codru de pâine. Că poate, după mulți multi ani de pribegie reușiseră să aducă acasă libertatea și independența. Că au îndrăznit să se gândească la o limbă născcută din cântec. La niște buchii de abecedar, așezate într-o rugăciune de odihnă și pace. Nu-i interesa pacea. Război vroiau. Sânge vroiau să scalde malurile Nistrului. Le-a reușit. Au schimbat livezile pe cruci îndesite pe mal de Nistru pe care în grabă modovenii încrustau niște vârste prea tinere ca să fie scrise la căpătâi de mormânt. A început războiul care, de fapt, nici n-a sfârșit vreodată.

Sarmanii ghocei, parcă au știut că în această primăvară ar fi bine de mai zăbovit cu trezirea. Nici nu bănuiau ca în această primăvară rostul lor va fi altul. Florile din primăvara lui 92 aveau trista misiune de a împodobi creștetul celor mai bravi și frumoși barbați ai Basarabiei care au fost răpuși de gloanțe căzăcești.

Mândră, aproape teatral, cochet lăsând capul, parcă pe spate, dar mai mult spre umăr, puțin alintându-se, pășea grațios de frumos pe ulițele satului. Era fericită că soarele de primăvară a avut mare grijă să încălzească în de ajuns cărările, ca nu cumva tocurile pantofilor, prinși în niște rămășițe de iarnă, să-i zăbovească graba care nu putea aștepta. Într-o rochie și ea primăvăratică, nici prea lungă, nici prea scurtă, strâmtă – exact pentru a provoca supărarea adierilor de vânt, care stăruiau cu tot dinadinsul să-i umfle poalele, pentru a-i descoperi picioarele prea sprintene pentru o femeie care la vârsta ei de 32 de ani neîmpliniți reușise să dea viață la trei copii.

Era frumoasă. Chiar poate prea frumoasă pentru o învățătoare de la țară. N-o deranja frumusețea. Dimpotrivă. O înaripa să le demonstreze tuturor că natura poate fi generoasă, cum numai natura poate fi. Din seninul ochilor albaștri-albaștri săreau scântei care pentru unii puteau fi reci ca săgețile, iar pentru alții calde ca un mocnire de lemne. Fluturând din părul ei negru-negru, parcă supărată, că nu-i dă ascultare, privea șiret la cei din jur și doar cu privirea le zicea că nu-i mare lucru. Iată dacă ar vedea cât de frumoși îi sunt cei trei copii, ar înțelege ce-i aceea frumusețe adevărată.

Se grăbea la școală. Nu avea când vorbi cu sătenii. De aceea le răspundea, mai mult din obișnuința de a fi respectuoasă cu cei din preajmă, cu tradiționala formulă: „Adevărat a Înviat”.

Era luni, a doua zi de Paști și, deși se considera zi de lucru, în sat nimeni nu lucra, în afară de medici și învățători. Țăranii sărbătoreau Învierea Domnului, fiindu-le, „concret istoric”, indiferent de istoricele teze ale socialismului dezvoltat în care se bălăcea Uniunea Sovietică. Oamenii nu aveau nimic cu socialismul lor dezvoltat ori nu prea dezvoltat. Oamenii își căutau de treburile lor care erau opuse cardinal celor ale țării socialiste. Purtată de gânduri senine despre cei trei copii ai săi,despre cât e de frumoasă viața, mergea spre școală. Tânăra învățătoare intră în clasă odată cu sunetul clopoțelului și, cum păși pragul clasei, purtată încă de valurile sărbătorilor pascale care luminau satul, fără să gândească prea mult rosti: „Hristos a Înviat, copii!” Copiii, ridicându-se în picioare, parcă la semnalul unei baghete de dirijor, răspunseră în cor: „Adevărat a Înviat!”.

Nici nu reușise să închidă bine ușa clasei, de aceea „Adevărat a Înviat” al copiilor, colindând coridoarele școlii, se ciocni, în cele din urmă, de ușa cancelariei directorului școlii. Corul copiilor o treziră la realitate. Când își dădu seama ce a făcut, i se întunecă totul în fața ochilor. Gânduri, gânduri, unul mai strașnic ca altul, roiau cu insistență necruțătoare prin mintea ei. Mai mult din spaimă, decât dorind să repare confuzia, rosti prima frază din poemul lecției, pe care urma să-l predea: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă...” Nu mai gândea. Înțelesese că a făcut o gafă care, dacă se va afla, poate să o coste. Elevii, au înțeles și ei, la rândul lor, că s-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple și, fără a fi întrebați, unul câte unul se ridicau în picioare și recitau începutul din „Împărat și proletar”. Așa și i-a prins clopoțelul „zdrobind orânduiala...” care nu le permitea de Sfintele Sărbători de Paști să se bucure împreună pentru Învierea Domnului.

Cam două ore învățătoarea noastră a fost într-o așteptare asurzitor de tăcută. Nu vedea și nu auzea nimic. Totul devenise un pustiu. A trezit-o din amorțire, peste câteva ore, paznicul școlii, care i-a spus, mai mult în șoaptă decât în voce, că directorul școlii o cheamă urgent la el. Paznicul, ca toți paznicii, primul afla noutățile și, fiind om din sat, în și mai mare șoaptă i-a spus că a venit la școală cineva într-o „Volgă”.

Tânăra învățătoare percepea totul ca prin ceață. Își amintește cu greu că la „Buna ziua” ei, omul din „Volgă”, îmbrăcat în negru, a frânt-o în două cu privirea. Nu-l auzea. Mai exact auzea doar niște frânturi de frază din care a desprins că anume din cauza ei, a unei învățătoare de literatură, socialismul dezvoltat care deja este demult construit, nici de cum nu poate trece în comunismul așteptat cu nerăbdare de poporul sovietic. A mai înțeles că din această clipă locul ei nu este în școală, dar, în cel mai bun caz la fermă. Și că el, personal, nu va permite nimănui să bage în mințile copiilor fel de fel de prostii religioase.

Drumul spre casă îi păru o veșnicie de lung. Și-l amintea cu greu. De fapt mai că nu și-l amintea deloc. Au dispărut frumoasele cărări de primăvară. Au dispărut și binețele sătenilor, ori poate nu-i auzea. Rochia, frumoasa ei rochie, devenise obraznic prea strâmtă și prea evident îi contura frumusețea picioarelor ei lungi. Albastrul ochilor așternuți cu o pâclă de lacrimi căpătase o culoare între cenușiu și sur. Totul în jur îi devenise străin de rece.

S-a stins din viață încetișor, în a doua zi de Paști. Nu. nu în acea zi, când omul negru din „Volgă” i-a ștampilat viitorul cu: „Dușman de moarte al socialismului dezvoltat”. Nu. S-a stins peste un an. Un an de zile Bunul Dumnezeu a permis s-o călătorească calvarul prin chinurile dezgrației, deznădejdii, a ispitei de plăcerile lui Bahus, a indiferenței, crescută din frică, a semenilor care cândva îi admirau frumusețea. Și totuși a rămas frumoasă, chiar și în cizmele de gumă – unica încălțăminte care îi permitea să înfrunte noroiul fermei de porci din socialismul dezvoltat. Îi stătea bine și în „fufaică”. O prindea la față și șalinca din lână, prost prelucrată, care nici măcar nu-i putea scunde șuvițele de păr negru-negru, ondulat. Socialistul negru n-a reușit însă să-i murdărească frumusețea sufletului. A rămas curată și neînvinsă, căci a murit între rafturile de cărți din biblioteca școlară. Au descoperit-o foștii ei elevi a doua zi de Paști. Ei, parcă simțindu-se vinovați, i-au spus, exact cum i-au răspuns cu un an în urmă, toți în cor: „Adevărat a Înviat!” Dumnezeu s-a îndurat și a izbăvit-o de chinuri. La piept înțepenise un volum de poem cu îndemnul de a zdrobi orânduiala crudă și nedreaptă. La picioarele ei se tăvălea alt volum, probabil căzut de pe o poliță, în copertă roșie, cu titlul: „Transformarea socialismului dezvoltat în comunism”. Erau anii ʼ80 ai secolului trecut. Ani de grea și rea pomină, dar care pot reveni după 24 februarie.

 

De la o vreme încoace, acelaşi gând obsedant mă cuprinde tot mai des şi mai des – banii. Încerc să fug de acest gând. Să-l alung. Să uit. Dar el, ca o Anacondă, răspunde eforturilor mele prin contractări musculare tot mai strânse şi mai strânse, tot mai sufocante şi mai necruţătoare. Deşi mă strădui, mă zbat să mă smulg din încleştarea acestui gând doborâtor, el mă îndoaie, mă frânge, îmi paralizează toate forţele mele interioare. Vrea să mă înghită. Apelez la semeni. Îi rog să pună umărul. Să mă descleşteze din braţele reci, să-mi dea un strop de apă, ca să-mi revigorez voinţa. ʼGeaba. Societatea şi ea e strânsă în muşchii Anacondei. Şi ea e paralizată. E bolnavă. Nu se mai împotriveşte. A acceptat demult jocul Anacondei de-a moartea. De fapt, ea, societatea, a şi inventat aceste anaconde de hârtie foşnitoare, care nu mai cruţă nimic, oricând şi oriunde. 

Concepţia bizară a omului despre bani nu a apărut din senin. Puterea lui a fost născută, apoi crescută şi perfecţionată de-a lungul anilor. Până şi strămoşii noştri, primitivi cum erau, îşi dădeau seama că pentru orice favor trebuie să propui, să plăteşti cu alt favor. De pe atunci porneşte mercantilismul uman, goana după profit şi beneficii. Bineînțeles, că geniala (aşa se dorea a crede) invenţie a banilor a apărut mult mai târziu, ne mai vorbind de relațiile marfă-bani. Și totuși fusese oare acel brav inventator al banilor atât de genial? Din punct de vedere al relaţiilor economice, poate că da. Dar din punctul de vedere al moralităţii și relaţiilor omeneşti, cu siguranţă, nu. Cu această aşa-zisă invenţie a început cea mai mare catastrofă a omenirii. A început, în fond, distrugerea Omului ca fiinţă Sapiens. Să facem o mică analiză a lucrurilor. Banii au pus începutul marii stratificări sociale. Căci, dacă nu ar exista bani, toți am fi egal de bogaţi. Rezultă ca termenul de „sărăcie” a apărut odată cu acel tragic eveniment din epoca antică. Un eveniment însă previzibil, având în vedere esența umană. Așadar, aceeași cale a putrefacţiei am fi parcurs-o ori cu bani, ori fără bani. Banii doar au grăbit procesul.

Dar să revenim la perioada contemporană. Rămân convins că anume banii, după cum spuneam, au creat diferențierea socială. Deși, pe bună dreptate, se consideră că de ruşinoasa perioadă sclavagistă sau, altfel spus, comerţul cu oamenii contra bani am scăpat încă de pe timpul revoluției din SUA, cu aportul nemijlocit al preşedintelui Abhram Lincoln, sclavagismul ca fenomen continuă să evolueze până astăzi. Doar că mai voalat, nu atât de direct. Sigur că nu e vorba de acei sclavi antici, distruși, în primul rând, fizic. Societatea noastră se manifestă ca un mecanism de distrugere morală a oricărei personalităţi mai mult sau mai puțin sărace. Nu mai e secret pentru nimeni că astăzi banul rezolvă totul. Cu bani cumperi absolut orice. Cel mai ieftin, din păcate, a ajuns să coste Onoarea, Demnitatea şi Libertatea morală.

Și în sfârșit, revin la acele prime rânduri despre gândul care mă face pe zi ce trece tot mai pesimist şi disperat.

Goana după bani ne face să uităm valorile general-umane. Lumea își pierde pe zi ce trece tot mai mult onoarea. Uităm ce înseamnă cu adevărat fericirea, iar, pentru fiecare prăpădit al sec. XXI, fericirea se rezumă doar la bani și la avere. În acest drum spre avere, omul este gata la orice fărădelege. Cine mai are nevoie azi de acele vechi principii omenești, dacă nu ai în buzunar măcar 200 lei pe zi?! Vai de capul nostru, bezmeticilor! Suntem gata să ne omorâm pentru niște „verzișori”. Suntem gata, ca niște cutre, să ne lingușim la fiecare om de care depindem, ca să ocupăm posturi cât mai înalte. Jertfim tot ce avem mai sfânt pentru câteva sute de euro. Să fim serioși, oameni buni! Am devenit cea mai ieftină marfă. Plus şi de cea mai proastă calitate. O să rămânem toată viața săraci. Moral. Căci mental suntem mai săraci ca niciodată. Nu știm ce înseamnă fericirea. Nu ştim a preţui cu adevărat acest dar. Am uitat ce înseamnă frumosul. Banul ne coboară pe toți la picioarele lui. Ne face robi. Iată o nouă epocă sclavagistă. Mult mai gravă, deoarece omul nu mai e sclavul altui om, el e sclavul unei creaturi care, paradoxal, a fost creată tot de el. Suntem, se pare, pe veci în cătușele „Măreţii creaturi”. Și e trist… E trist că ajungem să prețuim cu adevărat ce e de preţ prea târziu. E trist că omul pleacă la munci peste hotare în căutarea banilor, lăsându-și copii orfani cu părinţii vii. E trist că femeia, cea mai neprihănită fiinţă, este nevoită să-şi obosească mâinile nu cu leagănul copilului, dar cu tone de kg târâite pe undeva peste vămi, în căutarea disperată a aceloraşi bani. E trist că, în goana după avere, călcăm în picioare prietenii şi apropiaţii, distrugem din rădăcină familiile. Ne distrugem pe noi înşine cu o cruzime sălbatică. E trist că ne-am distrus destinul.

Abia târziu, târziu de tot, în singurătate, pe patul ultimii plecări, ne dăm seama cât de pustie e casa-castel. Înţelegem că cea mai scumpă şi luxoasă maşină care rugineşte-n ogradă, de fapt, e cea mai inutilă investiţie. Or, ultimul mijloc de transport e unul şi pentru săraci şi pentru bogaţi. E trist că abia atunci realizăm, că adevăratele valori care te fac fericit sunt altele. E trist că abia acum. E îngrozitor de trist că ne stingem scăldându-ne în apele sărace ale măreții creaturi – Banul.

Ultimul efort, ultima zvâcnire a voinţei, ultima vibraţie a conştiinţei, ultima convulsie a unei remuşcări şi Anaconda îşi strânge ultimul inel. Legea Anacondei nu permite remuşcări de conştiinţă. Pentru ea convulsia remuşcării e semnalul de a înghiţi încă o jertfă.

 

Dacă m-ar întreba cineva, cum e să fii mamă, i-aș răspunde că nu știu. I-aș spune, în schimb, cum e să fii și tată și mamă. Tată e mai simplu. Pentru că un tată zgârcit la lacrimi, cum sunt tații, rar când plânge, iar dacă și plânge nu în năframă, dar undeva în adâncul sufletului departe de ochii lumii. Unui tată nu-i este dat să râdă cu privirea cum râde o mamă, atunci când își alăptează pruncul. În schimb, un tată toată viața trebuie să aibă grijă să adune cuvintele în vorbă grea pentru că ea, vorba tatătălui, încărcată cu sfaturi trebuie să fie, iar sfatul e bun atunci când e spus pe îndelete, cu tâlc și nu la repezeală și de mântuială. I-aș mai spune, dacă m-ar întreba, că m-am străduit să le fiu fetelor mele și mamă, pe cât de mamă poate fi un tată. Că mereu am vrut să fiu cu fetele mele blând, pentru că fete sunt și când vor crește femei, nu se știe peste ce bărbat vor nimeri și ce cuvinte le va fi dat să asculte de la ei. De aceea le-am obișnuit cu dojana nu cu ocara. Când se întorceau de la școală mai întâi le întrebam dacă le este foame, apoi le întrebam ce note au luat. Mai întâi le priveam în ochii lor senini să nu cumva să se fi lăsat peste dânșii norii unei lecții uitate a fi învățate. Iar dacă le vedeam posomorâte, le spuneam imediat un catren vesel despre niște fetițe care, au pierdut în părul păpușelor pe care le pieptănau niște teme de acasă și ele, temele tare se mai supărau pe păpușile frumoase pentru că au rămas uitate de niște fetițe harnice la jocuri și nu prea la învățătură. Doamne, câtă fericire peste chipul lor că de vină pentru acele teme neînvățate sunt păpușile și nu ele, fetele mele.

Apoi venea seara, cu frumoasele cântece de leagăn pe care eu cam certat cu notele muzicale, mai mult le bodogăneam decât le cântam. În schimb câtă melodie răsuna în vocile neprihănite ca roua dimineții a copilelor mele. Doamne, doar o mamă poate înțelege cu adevărat cântecul copilului. Și eu mă luam după vocille lor și pentru moment mi se părea că parcă și eu cânt mai cu doamne ajută.
Dacă m-ar întreba cineva cât de obositoare sunt nopțile unei mame, eu le-aș răspunde, că eram fericit când pe la mieiz de noapte zburătăite de niște vise urâte fetele veneau în patul meu și înghesuindu-se te miri cum, căutau palma mea de căpătâi ocrotitor ca să-și poată depăna mai departe somnul de dulceață a unui copil fără de griji. Iar eu atent, atent coboram din pat și cu mâna amorțită sub obrăjorii lor dormitam alături de pat până dimineață când sosea vremea nesuferită a descâlcirii și impletirii gâțișoarelor. Le descâlceam repede, repede ca să nu reușească să verse prea multe lacrimi stoarse din mătasa părului neascultător de copil. Cu împletitul era mai simplu. Deprinsesem a împleti în trei șuvițe încă de pe când bunelulu lor mă învățase a împleti biciuri din piele. Mi-a prins bine școala.
Deși, trebuie să recunosc că una e să împletești biciuri și alta să domesticești un păr de copil. Dar niște versuri lăsate pentru mai târziu, recuperau plăcerea marii opere a unei gâțe de fată.
Dacă m-ar întreba cineva. Dar nu mă întreabă. Fetele mele au crescut. S-au îdepărtat fiecaare pe la casele lor. Au și ele, cum aveam eu cândva, gâțele lor de împletit. Somnul copiilor lor de pâzit. Cântecele lor de leagăn de cântat. Cine și când să mai întrebe de un tată care s-a străduit tată și mamă să fie. Altele sunt grijile unei mame. Alta e povara acestei griji. Mai simplă povară. Mai ușor de purtat. Căci e povara mamei care doar mamă e. Și nu povara unui tată care tată a fost și mamă a fost.


Dacă m-ar întreba. Dar nu mă întreabă.

 

Omuleții verzi, care au ocupat „fulgerător și nevinovat” Crimeea, sunt tot mai frecvent întâlniți, în această campanie electorală, și în Republica Moldova. Mai întâi, pe ecranele televiziunilor rusești, apoi așa, ca printre altele, și aievea, realmente, pe străzile capitalei. Oploșiți sub umbrela Președintelui Dodon, ei parcă, la prima vedere pașnici, ar dori să-l apere pe Dodon (de cine să-l apere, deocamdată nu e clar), pentru orice eventualitate, de toți dușmanii din lume, care, chiar dacă astăzi nu sunt, numaidecât vor apărea, ca să-l nimicească pe Iubitul președinte. Poezie cunoscută, scrisă în laboratoarele Kremlinului și intonată cu gravitate de imn de către pionerii lui Dodon. Războinicul slogan „Un președinte puternic într-o tară puternică” nu e nimic altceva decât o demonstrație primitivă de mușchi și, iarăși pentru orice eventualitate, o prevenire bădărănească „a la Dodon” ca „să nu ne jucăm cu focul”.

Pofta vine mâncând. Urmăream azi dimineață, la un post de televiziune de sorginte purpurie, doi tineri, care, de altfel, vorbeau o română perfectă, pe care ei o numeau „moldovenească”, și mă umplui de necaz care ușor, ușor trecea în furie. Tinerii, în unison, voiau să convingă moldovenii că, în caz că după 24 februarie nu se schimbă vectorul guvernării, ne așteaptă, inevitabil, apariția încă a două republici separatiste, pe lângă cea pe care deja o avem – adică Transnistria. Așa că vedeți, stimați alegători, cu cine votați la 24 februarie, obraznic și ostil dădeau din deget tinerii dodoniști moldoveni electoratului. Și mai departe și mai grav. Doar Igor Dodon poate salva Republica Moldova de separatism. Și doar cu sprijinul prietenului nostru Vladimir Putin. Bine școliți ambii, de o vârstă cam de până la 30 de ani, acești tineri, cu siguranță trecuți prin pepinierele Kaghebiste de creștere a mancurților, încercau fără osteneală, este adevărat și fără mare succes, să ne sugereze că anul familiei, declarat de Dodon, e unica salvare, care de unul singur va salva natalitatea în RM. Să fie oare chiar atât de bun de sămânță acest Dodon ca să sporească de unul singur natalitatea? Mă uitam și mă întrebam naiv: unde, naiba, au crescut acești tineri? În ce familii și cine le-au fost părinții? Am răsfoit internetul și cu stupoare am aflat că ambii sunt crescuți în familii de intelectuali. Rezultă că 7 ani de-acasă din primii ani de viață au fost înlocuiți diabolic mai târziu, după 20 de ani, cu alți 7 ani de acasă. Și mă mai gândeam: Doamne, oare cum se simt părinții acestor doi tineri care, concomitent cu mine, își priveau odraslele la televiziunile cu decor roșu, și vorbeau atâtea neghiobii. Vedeam parcă lacrimile uneia din mame care, îngenunchind în fața unei icoane, cerea iertare pentru feciorul ei nesăbuit. Mi s-a făcut milă de acea mamă, dar și de acești copii lipsiți de memorie, care și-au vândut nu numai părinții dar și adevărata patrie. Apoi, văzându-l pe Dodon întru-n calup publicitar alături de Putin, deasupra omului din mausoleu, mi s-a făcut milă și de lacrimile mamei semipreședintelui, care, cu siguranță, amare sunt și pline de durere. Nu, nu pentru fiul ei rătăcit; pentru nepoțeii ei care, unul Dumnezeu știe, cum rabdă batjocurile colegilor de clasă și de școală. Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face, parcă mi-ar fi venit un gând, dar apoi l-am înstrăinat cu fermitate, pentru că mi-am dat seama că Dodon știe ce face . Și ceea ce face, face cu bună știință. Și nu va avea iertare, chiar dacă eu, bun la suflet, îl voi ierta. Nu-l vor ierta miile de moldoveni pe care el îi minte cu gogoșii scutirii de impozite și a amnistiei rusești. Nu-l vor ierta, în anul familiei, miile de familii de moldoveni momiți de minciunile dodonist-putiniste. Fariseice promisiu

Deși, campania electorală propriu zisă a demarat doar cu câteva zile în urmă și, deci, a veni cu niște presupuneri despre coloratura viitorului Parlament parcă ar fi prea timpuriu, totuși, unele concluzii pot fi vociferate fără nici o teamă că se poate întâmpla să dăm greș. Una din aceste concluzii, de altfel triste de tot, poate fi considerată și aceia că viitorul Parlament, pentru prima dată de la 90 încoace, nu va reprezentat de vreun partid politic care să îmbrățișeze. Mai mult ori mai puțin clar, ideea unionismului. Este absolut firesc și normal că din acest motiv tot mai multă lume pricepută în bucate politice să bată alarma.

Or, chiar și pe timpuri cu mult mai vitrege și mai crâncene, în Legislativul de la Chișinău, de bine de rău, existau partide care, deschis și prompt, pledau pentru unirea cu România mumă ca fiind unica și cea mai sigură soluție de europenizare a noastră. Fiți de acord că situație e tristă de tot. Omul din mausoleu bate din palme, iar omuleții, nepoțeii lui sânge de pe aici, prind curaj și deschis, fără ocolișuri, ne trimit nu numai naibii, dar la direct să ne cărăm din Țară. Cine mai credea că se poate întâmpla una ca asta după ce un an de zile am adus omagiu centenarului unirii, după ce sate și primării întregi în acest an se declarau unioniste și române. Și totuși s-a întâmplat . Nu am știut a ne uni în front comun pentru a ieși la alegeri cu un partid unionist bine conturat și bine cimentat. Sigur că vom căuta, sigur că vom și găsi, sute de cauze și pricini, tot soiul de țapi ispășitori mai mici și mai mari, dușmani externi și interni, dar lucrurile nu mai pot fi redresate.

Rămâne măcar să analizăm la rece de ce s-a ajuns unde s-a ajuns și să ne rugăm Domnului ca măcar pe listele de circumscripții vreun candidat unionist să ajungă în parlament. E posibil acest vis de a deveni realitate? Da, e posibil. Dar cu o singură condiție: să se dorească cu adevărat ca unioniștii să nimerească în parlament. Să lăsăm dracului ambițiile noastre moldovenești și rânzoase și să ne mobilizăm pentru a promova unioniștii. Pentru aceasta se cer doar câteva lucruri simple. Primul: în toate circumscripțiile, dar absolut în toate, fără excepție, să rămână doar un singur candidat unionist cu cele mai mari șanse, ceilalți să-și retragă candidaturile. E posibil acest lucru? Sigur că e posibil. Dorință de-ar fi. Doi: să se retragă necondiționat candidații care cu siguranță vor accede în Parlament pe listele de partid. Și dacă e așa, dar anume așa stau lucrurile, în toate circumscripțiile trebuie să rămână două opțiuni: ori candidatul socialiștilor, ori candidatul unionist.

Deci, având în vedere că în parlament vor accede, conform tuturor sondajelor, doar trei partide, rămâne ca PD și ACUM să-și retragă candidații din circumscripții. În așa fel alegătorul vor trebui să aleagă pe tot teritoriul RM dintre candidatul socialiștilor și candidatul unionist care va fi susținut de celelalte două partide. Aritmetica e simplă. Acum de ce anume candidatul unionist și nu alt candidat? Pentru că doar un candidat unionist pentru cauza poporului poate împăca celelalte două partide care au șanse pentru Parlament. După aceste raționamente, la prima vedere năstrușnice și imposibil de realizat, am dori să vedem cine va îndrăzni să se opună venirii în Parlament a unui unionist? Acum ultimul gând. Cine ar fi capabil să organizeze această campanie de mobilizare și de concentrare a voinței politice? Iarăși răspunsul e univoc. Partidele de orientare europeană care cu siguranță vor accede în Parlament, adică Partidul democrat și Blocul electoral ACUM . E ultima și unica șansă de a opri tăvălucul socialist. Altminteri anul 2019 se va transforma în anul 1812. Asta vrem? Dacă da, spuneți. Dar să știm și noi ,vorba lui Caragiale.

Pagina 1 din 2
© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.