Leonid Smolnitchi

Leonid Smolnitchi

Crescuseră de mici împreună. De mici deprinseseră că această lume și tot ce-i înconjoară le aparține lor împreună și nu fiecăruia în parte. De aceea totul împărțeau în jumătate. Nu că ar fi avut vreo măsrătoare care le-ar fi desmenat jumătățile. Aici se termină jumătatea ei, iar de aici încolo începe jumătate lui. Nu. Pur și simplu, palma de distanță care-i despărțea îi unea într-un sentiment de tot întreg. Ei simțeau că dacă unul este însetat, tot atât de mult este însetat și celălalt. Dacă îi lipsește unuia o adiere de vânt, înseamnă că și celălalt vrea să-l mângâie vântul. Dacă cumva ploaia, în rătăcirile ei capricioase, întârzia, înseamnă că ambii vor număra cu mare grijă stropii bobițelor de rouă pentru a-și potoli setea. Cum de reușeau să împartă razele soarelui și căldura luminii în doze egale, unul Dumnezeu mai putea ști. Dar reușeau și de aceea creșteau braț la braț, împreună, primenindu-și din an în an veșmântul tot mai verde și mai verde.

Ea o salcie plângîtoare, el un plop tremurător. Ea frumoasă, cu pletele pieptănate grijuliu de suflarea și grija vântului. El trmurând cu argintul frunzelor arăta înalt, mândru, cu verticalitatea tulpinii alb-cenușie neclintită de vreme. Semeț plopul își lăsă cuprins trupul de un ram de salcie, parcă nevinovat de sfioas ieșit din pletele frunzișului special pentru a striga: Da, îl iubesc.

El răspundea cu fideletate chemării pentru că era convins că astfel ea se simte mai ocrotită de furtuni. Iar ea, tot atât de bine știa că rădăcinile lui, țesute cu gingășie printre rădăcinile ei, îi fac pe ambii un tot întreg de nezdruncinat. Îi face rezistenți la orice nevoi și nu-i sperie nici pe ea și nici pe el zgomotul, uneori furios al pâraielor de ploaie. Îndrăgostiți unul de altul de mici au crescut împreună, obișnuiți să împartă în jumătate bucuria zilelor frumoase de vară, dar și tristețea frigului nopților lungi ale iernilor de viscol. El un plop tremurător cu frunze argintii, ea o salcie plângătoare cu bob de argint în lacrimi.

Nu le păsa ce cred oamenii despre ei. Doi copaci pe un mal de apă, înălțati din ram și rădăcină într-o fermecătoare poveste de dragoste. De unde aveau ei să știe, niște copaci deprinși să lupte cu încercările naturii, că anume oamenii le va fi dat să le poarte urgie. Oamenii pe care i-au umbrit de soare, i-au adăpostit de ploie, i-au ascuns de vânturi, îi va răsplăti cu atâta necruțare strict omenească.

Era luna lui cuptor. Galbenul arșiței, înaintând cu nepăsare, se așternea peste verdele părăsit de ploaie. Salcia noastră cu greu de mai reușea să adune bobiță cu bobiță stropii de lacrimi, având grijă să ajungă și la rădăcina plopului o parte din bobițe ca să simtă și el vlagă. La sigur că ar fi înfruntat seceta. Pentru că nu există secetă care ar putea să curme din plâns o salcie plângătoare care își salva dragostea pentru un plop tremurător.

Seceta, dar nu și focul, uitat la poalele plopului de niște amatori de beții. Jăratecul mai întâi încolți tulpina plopului, apoi parcă în nesiguranță zăbovind pe o clipă, își aruncă văpaia limbilor de foc peste frumosul plop. Zădarnic ruga salcia vântul să-i îndrepte peletele spre plop. Să-i picure peste flăcări ultimele lacrimi stoarse din răsputeri din adâncul pământului.

Nu o auzea vântul. Nu se îndură de ei răcoarea nopții. În câteva clipe argintul frunzelor de plop se topiră, iar lacrimile din pletele salciei se risipiră în aburi. O dragoste păstrată cu grijă de niște copaci pe malul unei ape înghițite de secetă, deveni într-o noapte de beție un ordinar pumn de cenușă.

Toamna târziu, pe locul iubirii a doi copaci, săgețile unei ploi ciobănești, răscolind prin cenușă, descoperi doi vlăstari abia răsăriți. Un vlăstar de salcie și un vlăstar de plop. Un firicel de ram abia, abia de-l deslușeai se grăbea să cuprindă sfios un puiuț de tremur, parcă spunându-i, hai să fim amândoi.

P.S: Știu că unora dintre ascultătorii ori cititorii acestei scriieri, gândul îi va îndrepta spre o banală compunere pe temă liberă. Alții vor desluși niște frumoase amintiri de dragoste. Unii, mai sceptici, vor spune: copaci cum sunt toți copacii. Eu însă voi spune că e vorba despre noi oamenii, care putem fi respingător de indiferenți și crâncen de nerecunoscători. Putem iubi, dar și topi iubirea în niște beții. Cine va avea dreptate o să întrebăm peste ani de zile acești doi vlăstari născuți din cenușa unei frumoase până la sacrificiu iubiri dinte doi copaci arși de nepăsarea noastră cea omenească.

Situația de pat în care s-au pomenit astăzi partidele politice care au acces în parlament îmi îndreaptă gândurile spre cazul paradoxal intrat în filozofie ca fabula despre Măgarul lui Buridan. Vă amintiți, cu sigurantă, când unui măgar flămând și însetat i s-a pus în față o căldare cu ovăs și una cu apă. Din cauza ezitării măgărești mintiosul, neștiind cu ce să înceapă cu apă ori cu ovăs, până la urmă și-a dat obștescul sfârșit și de foame și de sete. Iertată îmi fie comparația, în niciun caz n-am dorit să ofensez partidele noastre politice, dar se poate întâmpla ca ele, aidoma Măgarului lui Buridan, să moară și de setea de a-l da jos pe Plahotniuc, dar și de foamea de a-și recupera banii cheltiuți în campaniile electorale. 

De bună seamă, asculți declarațiile socialiștilor de ieri și ale ACUM-iștilor de azi și observi fără mare trudă intelectuală că și unii și alții trișează și trirșează la greu. Pe de o parte, parcă ar dori să activeze în parlament cu salarii frumoase timp de patru ani, dar pe de altă parte parcă nu s-ar încumeta să se asocieze pentru a forma guvernul. Parcă declara ACUM că în niciun caz nu vor face alianță cu socialiștii, dar parcă, în același timp, îi cheamă pe aceastea să voteze inițiativele lor condiționale. Așa și-ți vine să le amintești de zicala rusească Un pic gravidă nu poți fi, ori ești ori nu ești.

Am desprins din declaratia blocului ACUM doar avalanșă de cuvinte patetice și mai mult nimic. Grija de Tară. Interesele cetățenilor. Viitor luminos. Că de acum încolo așa nu va mai fi. Dar cum va fi stimabililor? Mă întreb și, probabil, vor întreba și cetățenii. La urma urmei puteți naște niște idei cât de cât plauzibile și înțelese de lume, ori vă pricepeți doar la bâjbâieli? Chemați deputații să vă voteze inițiativele voastre. De acord. Trebuie votate, deși nu toate. Dar bine bine, doar una din cele enumerate ține de competența Parlamentului propriu-zis. Celelalte, mari politicieni, țin de competența Guvernului. Și dacă voi ACUM-iștilor nu vreți să votați Guvernul atunci se vede de la o poștă că din start cunoașteți că toate inițiativile voastre mărețe vor fi doar niște detalii bune pentru confecționarea ochelarilor pentru cai. De ce atunci prostiți alegătorul care v-a încredintaț votul?

Și încă un detaliu care nu poate să nu-ți trezească repulsii. Declară la un moment dat Năstase: Dacă nu vor anticipate care sunt păguboase pentru cetățeni, Partidul Democrat și cel socialist să facă majoritate parlamentară și să formeze Guvernul. Asemenea apucături cinice nu au nici rușii lui Puțin, dar nici Puțin personal. Impertinența n-are margini. Cu mâinile PD-ului și socialiștilor voi împingeți țara în anticipate, vreți să demonstrați electoratului de dreapta că sunteți virgini după nopți nesfârșite de plăceri amoroase. Stați, fraților, dar nu vă pare că, de fapt, îi violați pe cetățeni, dar nu pe oponenții politici? De fapt, le-ați întins o capcană cetățenilor, care vor rămâne ologi.
Asta vreți. Asta doriți? Voia voastră, dar nu pretindeți că sunteți mironosițe,fiind deja prostituate politice. Or, pactul cu socialiștii și usatiștii din vara protestelor, dar și alungarea tot atunci din piață a unioniștilor deja v-au înregimentat în marea cohortă a celor cu cea mai veche profesie.

 

Suntem în săptămâna patimilor, care se va încheia cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar până atunci va fi o zi neagră, în care Iuda l-a trădat pe Hristos. Apoi o altă zi neagră, când fariseii l-au judecat pe Hristos cu judecată strâmbă. Va fi și ziua când, rătăciți în lașitate, semenii se vor dezice de Hristos. Toate acestea s-au întâmplat în mai puțin de o săptămână, numită săptămâna patimilor. Vă propun în continuare un text prin care, printr-un mic efort de imaginație, veți putea desprinde din realitatea care ne înconjoară pe Iuda zilelor noastre. Fariseii noștri contemporani și chiar rătăcirile unor copii care, din neștiință, au denunțat-o pe cea mai iubită profesoară a alor.

Mândră, aproape teatral, cochet lăsând capul, parcă pe spate, dar mai mult spre umăr, puțin alintându-se, pășea grațios de frumos pe ulițele satului. Era fericită că soarele de primăvară a avut mare grijă să încălzească îndeajuns cărările, ca nu cumva tocurile pantofilor, prinși în niște rămășițe de iarnă, să-i zăbovească graba care nu putea aștepta. Într-o rochie și ea primăvăratică, nici prea lungă, nici prea scurtă, strâmtă exact pentru a provoca supărarea adierilor de vânt, care stăruiau cu tot dinadinsul să-i umfle poalele, pentru a-i descoperi picioarele parcă sculptate, prea sprintene pentru o femeie care reușise să dea viață la trei copii până la vârsta ei de 32 de ani neîmpliniți.

Era frumoasă. Chiar poate prea frumoasă pentru o învățătoare de la țară. Nu o deranja frumusețea. Dimpotrivă. O înaripa să le demonstreze tuturor că natura poate fi generoasă cum numai natura poate fi. Din seninul ochilor albaștri-albaștri săreau scântei, care pentru unii puteau fi reci ca săgețile, iar pentru alții calde ca un foc mocnit de lemne. Fluturând din părul ei negru-negru, parcă supărată, că nu-i dă ascultare, privea șiret la cei din jur și doar cu privirea le zicea că nu-i mare lucru. Iată dacă ar vedea cât de frumoși îi sunt cei trei copii, ar înțelege ce-i aia frumusețe adevărată.

Se grăbea la școală. Nu avea când sta de vorbă cu sătenii. De aceea le răspundea, mai mult din obișnuința de a fi respectuoasă cu cei din preajmă, cu tradiționala formulă: Adevărat a Înviat.

Era luni, a doua zi de Paști și, deși se considera zi de lucru, în sat nimeni nu a ieșit la muncă, în afară de medici și învățători. Țăranii sărbătoreau Învierea Domnului, fiindu-le, concret istoric, indiferent de istoricele teze ale socialismului dezvoltat în care se bălăcea Uniunea Sovietică. Oamenii nu aveau nimic cu socialismul lor dezvoltat ori subdezvoltat. Sătenii își căutau de treburile lor, care erau diametral opuse celor ale statului socialist. Purtată de gânduri senine despre cei trei copii ai săi, despre cât e de frumoasă viața, mergea spre școală. Tânăra învățătoare intră în clasă odată cu sunetul clopoțelului și, cum păși pragul clasei, purtată încă de valurile sărbătorilor pascale ce luminau satul, fără să gândească prea mult, rosti: Hristos a Înviat, copii! Copiii, ridicându-se în picioare, parcă la semnalul unei baghete de dirijor, răspunseră în cor: Adevărat a Înviat.

Nu reușise să închidă bine ușa clasei, de aceea, exclamația „Adevărat a Înviat!” a copiilor, colindând coridoarele școlii, se ciocni în cele din urmă de ușa cancelariei. Corul copiilor o trezi la realitate. Când își dădu seama ce a făcut, i se întunecă totul în fața ochilor. Gânduri, gânduri, unul mai îngrozitor ca altul, roiau cu o insistență necruțătoare prin mintea ei. De aceea, mai mult din spaimă decât dorind să repare confuzia, rosti prima frază din poemul lecției pe care urma să o preda: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă...” Nu mai gândea. Înțelesese că a făcut o gafă care, dacă se va afla, poate să o coste scump. Elevii au înțeles și ei, la rândul lor, că s-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple și, fără a fi întrebați, unul câte unul, se ridicau în picioare și recitau strofe din „Împărat și proletar”. Așa și i-a prins clopoțelul zdrobind orânduiala cea crudă și nedreaptă... care nu le permitea de Sfintele Sărbători de Paști să se bucure împreună pentru Învierii Domnului.

Preț de vreo două ore, învățătoarea noastră a fost într-o așteptare asurzitor de tăcută. Nu vedea și nu auzea nimic. Totul devenise un pustiu.

A trezit-o din amorțire, peste câteva ore, paznicul școlii, care i-a spus, mai mult în șoaptă, cu o voce sugrumată, că directorul școlii o cheamă urgent la el. Paznicul, ca toți paznicii, primul afla noutățile și, fiind om din sat, și mai șoptit i-a spus că a venit la școală cineva într-o „Volgă” neagră.

Tânăra învățătoare percepea totul ca prin ceață. Își amintește cu greu că la „Buna ziua” ei, omul din „Volgă”, îmbrăcat în negru, a frânt-o în două cu privirea. Nu-l auzea. Mai exact, auzea doar niște frânturi de frază, din care a desprins că anume din cauza ei, a unei învățătoare de literatură, socialismul dezvoltat, care deja este demult construit, nicidecum nu poate trece în comunismul așteptat cu nerăbdare de poporul sovietic. A mai înțeles că din această clipă locul ei nu este în școală, dar, în cel mai bun caz, la fermă. Și că el, personal, nu va permite nimănui să bage în mințile copiilor fel de fel de prostii religioase.

Drumul spre casă îi păru nespus de lung și-i părea că a mers o veșnicie. Și-l amintea cu greu. De fapt, mai că nu și-l amintea de loc. Au dispărut frumoasele cărări de primăvară. Au dispărut și binețele sătenilor, ori poate nu-i auzea. Rochia, frumoasa ei rochie, devenise obraznic de strâmtă și prea evident îi contura frumusețea picioarelor ei lungi, sculptate. Albastrul ochilor, pe care s-a așternut o pâclă de lacrimi, căpătase o culoare între cenușiu și sur. Totul în jur îi devenise străin de rece.

S-a stins din viață încetișor, în a doua zi de Paști. Nu. Nu în acea zi, când omul negru din „Volgă” i-a ștampilat viitorul cu: „Dușman de moarte a socialismului dezvoltat”. Nu. S-a stins peste un an. Un an de zile Bunul Dumnezeu a permis s-o călătorească calvarul prin chinurile dezgrației, ale deznădejdii, ispitei de plăcerile lui Bachus, a indiferenței, crescută din frică, a semenilor, care cândva îi admirau frumusețea. Și totuși, a rămas frumoasă, chiar și în cizmele de gumă, singurul fel de încălțăminte care îi permitea să înfrunte noroiul fermei de porci din socialismul dezvoltat. Îi stătea bine și în pufoaică. O prindea la față și șalinca din lână prost prelucrată, care nici măcar nu-i putea ascunde șuvițele de păr negru-negru, ondulat. Socialistul negru nu a reușit, însă, să-i murdărească frumusețea sufletului.

A rămas curată și neînvinsă, căci a murit între rafturile de cărți din biblioteca școlară. Au descoperit-o foștii ei elevi a doua zi de Paști. Ei, parcă simțindu-se vinovați, i-au spus, exact cum i-au răspuns cu un an în urmă, toți în cor: „Adevărat a Înviat!” Dumnezeu s-a îndurat și a izbăvit-o de chinuri. La piept înțepenise un volum de poeme cu îndemnul de a zdrobi orânduiala cea crudă și nedreaptă. La picioarele ei se tăvălea alt volum, probabil, căzut de pe un raft, cu copertă roșie, având titlul: „Transformarea socialismului dezvoltat în comunism”. Erau anii ”80 ai secolului trecut. Vremuri grele, de tristă pomină... Când pentru un „Hristos a Înviat!” puteai plăti cu viața.

 Vizitele președintelui Dodon la Moscova sunt atât de frecvente încât aproape nimeni nu mai atrage atenție asupra lor. E firesc pentru că nimic nou nu poate să aducă președintele de la Moscova. E ca boala de râie obiceiul, simptomele aceleași, vindecarea aceeași. Ar putea nici să nu plece fiindă e știut - Moscova vrea împuterniciri președintelui. Dodon vrea republică prezidențială. Ca Ortacii să i se închine ca unui țar. De fapt țarioc. 

Pe noi nu ne-ar interesa deloc plecăciunile lor după cum nu ne-ar interesa nici vizitele președintelui dacă... și acest dacă nu ne poate liniști, nu poate să nu ne nelinișteașcă. De ce de fiecare dată când se întoarce de la Moscova primul lucru care-l comunică cetățenilor președintele Dodon e faptul că are prea puține împuterniciri.

Nu e greu de presupus. De fapt, nu e vorba de presupuneri. E un lucru bine știut. Caldarâmul din Piața Roșie îl supără rău de tot pe Dodon, îi fac bătături la călcâie. Și dânsul șciopătând le face primisiuni, iar oamenii de deasupra mauzoleului cer rezultate. Rezultate nu sunt. Parcă îl aud pe Puțin zicând: iaca dacă ai fi președinte cu drepturi depline, atunci am putea discuta și despre alte lucruri mai serioase, deocamdată pleacă și-ți rezolvă problemele partiinice căci vorbește lumea că Ceban cu maică-sa și încă vreo 15 te părăsesc.Trecând băsmăluța peste fruntea lipsită de păr, dodon dă asigurări că de data asta totul va fi altfel. De astă dată n-o să mai permită nimănui să se joace cu focul. O cheamă pe Zinaida și pe un ton categoric îi zice: Ceban afară din secretar de partid și din primărie, la fel. Cuiva poate să i se pară că cele spuse de noi sunt invenții, sunt niște ficțiuni. Și da, și nu. Și invenții, și nu prea invenții căci dacă să privim lucrurile realmente, vom vedea că anume cam astfel e tabloul din tabara sociliștilor. Socialiștii divizați în două tabere: tabăra rusească care îi disprețuiește pe moldoveni și tabăra moldovenească care e mai moderată cu băștinașii.

E firesc așa să fie pentru că așa a fost pe timpul Uniunii Sovietice. Așa este acum și așa va fi și pe viitor în lagărul socialistilor.. Moldovenii oricât de socialiști ar fi ei și oricât de promoscoviți i-ar vrea Rusia, totuși moldoveni rămân. Rușii cei de aici, băștinași ca și cum, considerându-ne niște mizerabili, nu au ochi să ne vadă. Dodon cu barca sa socialistă deocamdată mai plutește între Scila și Caribda. Dar la sigur într-o bună zi stâncile vor naufragia această barcă putredă în esență. Altceva nu se poate întâmpla. Altceva nu există. Noi, molovenii, ar fi bine să știm să culegem foloase din oscilațile Scilei și Caribdei și să ne căutăm de treabă. Să ne întoarcem cu fața la ale noastre. Să ne întoarcem cu spatele la ale lor. Să ne căutăm de nevoile și grijile noastre care cei din fața noastră le acceptă și sunt gata să le împărțească cu noi. Celor care sunt în spatele nostru nu le pasă de noi, n-au treabă cu noi, ne vor umiliți și proști. Așa cum ne-au avut de la 1812 încoace. Oameni spâni ne vor, vorba lui Matcovschi, adică trădători de neam și țară. Cu cât vor fi mai mulți trădători cu atât mai vesel se va simți Dodon. Pentru că una e să fii unicul care trădează neamul, și alta e când la adicătelea de alde el sunt mai mulți.

Nu, taică. Smoala topită care te așteaptă în purgatoriu după plecare n-ai cu cine o împărți. Ce e al tău e pus deoparte și dacă vrei republică prezidențială, de fapt, să știi că vrei, să clocotească smoala la foc încet. Există scăpare? Există. Măcar în ultimul ceas să-ți dai seama că acest pământ te-a născut, te-a hrănit și te-a vrut om și nu spân.
Trădarea nu are scuze. Fiind președinte ori nepreședinte, fiind socialist ori nesocialist, fiind moldovea ori român. Geaba faci naveta la Moscova. Lacrimile tale nu au valoare pentru ei. Lacrimile tale pentru ei sunt simple picături de apă sărată.Și dacă într-o bună zi îl va cuprinde maică-sa la piept și îi va spune: hai dragul mamei rămâi acasă, nu-ți mai trebuie plecări și tropăit pe caldarâmuri străine, pășește, dragul mamei, pe cărărușile noastre bătătorite și nu te du de bunăvoie pe tărâmul lui ucigăl toaca. Și fiului-președinte i se va face milă de mamă și înduioșat se va dezice de cei cu mauzoleul la picoare și ca printr-un miracol va deveni moldovean cu adevărat și nu spân precum este astăzi. Se poate întâmpla să se termine smoal în ziua Judecații.

MUSCA LA ARAT

Aprilie 11, 2019

Huieste , fără “A” înainte, zilele acestea Internetul, despre cele două declarații ale Blocului Acum, pe de o parte și ale socialiștilor pe de altă parte. Personal mie ambele declarații mi-au trezit aceleaşi amintiri vesele ca după lectura fabulei „Musca la arat”. Înţeleptul Donici a ştiut a răzbate prin secole cu morala acestei fabule, parcă special pentru astfel de politicieni, care, crezându-se trebuincioşi şi vajnici pe ogorul politic al Republicii Moldova, exact ca musca, consideră că anume ei şi numai ei sunt forța motrice a politicului moldovenesc. Nu este pentru prima dată când cele două extreme, considerându-ne pe noi, moldovenii, naivi şi proşti şi, definitiv, nepricepuţi la treburile statului, fără pic de jenă şi discreţie se tot dau cu părerea ce şi cum, când şi unde ar fi bine să se procedeze.
Probabil şi de astă dată nu am fi atras noi prea mare atenţie la spusele „marelor muște. ”în ghilimele, dacă dânsele nu ar fi deținut niște mandate în parlament, ceea ce aprioric ne îndreaptă spre gândul unei imixtiuni directe ale forțelor politice în destinul poporului. Şi acest amestec are gust amar de imixtiune cu iz de otravă.
Bunăoară, cum poate fi tratată altfel solicitarea unora cum că ori limba rusă să fie limbă de stat, ori nu dialogăm. Și a celorlalți cum că ori dăm jos PD-ul ori nu avem despre ce discuta. Sau alt gând înţelept ce le-a venit cum că, citez din memorie, să i se dea unuia împuterniciri suplimentare, iar altuia – guvern minoritar, gând care ne întărește opinia unui sfârâiac din primele citate.
Toate aceste exemple , vă amintesc, cu genericul Declaratii politice, sunt bubate de astfel de apeluri îmbibate cu chemări la nimic, sunt de fapt chemari la alegeri anticipate.

Aşadar, îmi dau perfect seama că mulți dintre dumneavoastră, ca şi mine, îşi amintesc de acel moment istoric, când ambele aceste formațiuni în Piața Marii Adunari Naționale, braț la braț, au făcut front comun pentru, chipurile, a înfrunta răul cel mare din societate. E o confuzie această aliantă a socialiștilor lui Dodon cu dreptacii lui Andrei Nastase? Dacă o raportăm la zilele noastre și la ce își doresc abii, putem afirma cu certitudine că nici pe departe nu e confuzie, dar mișcări politice bine chibzuite. Ei bine, acest tablou îmi amintește de o confuzie cu adevărat confuză, taotologie intenționată, despre acea întâmplare cu două epizoade semnificative: „Aşii din mâneca lui Ghimpu” pentru care a şi căpătat acesta porecla de „Kartiojnic” şi vizita istorică cu elicopterul a dânsului la Condriţa, unde proaspătul preşedinte interimar a numărat borcanele cu murături uitate ori lăsate special de către predecesorul său Vladimir Voronin în pivniţa reşedinţei prezidenţiale. Se consideră că anume Dodon și Nastase ar fi insistat asupra acelei vizite epocale, ademenindu-l pe Ghimpu cu bogățiile lui Voronin, chipurile uitate de acesta în mare graba. De fapt, interesându-i pe ei doar murăturile. De-i aşa ori altfel, e greu de verificat astăzi. Numai că gurile rele din târgul politic spun că Dodon e specialist nu numai în câpșuni, dar și în murături. Iar Nastase priceput în vinuri selective.
Desigur că toată această istorie sugerată de fabula „Musca la arat” ar putea fi lesne numită şi „Bâzâitul unei muşte” care nu merită mare atenţie, dacă ea, musca, în afară de deranjul auditiv, nu ar avea şi urâtul obicei de a se „ băga” în cele mai nepotrivite şi dosnice ascunzişuri ale Calului, care, până la urmă el, calul, duce la greu toată povara aratului.

 

Cenușă din iubire

Aprilie 03, 2019

Crescuseră de mici împreună. De mici deprinseseră că această lume și tot ce-i înconjoară le aparține lor împreună și nu fiecăruia în parte. De aceea totul împărțeau în jumătate. Nu că ar fi avut vreo măsurătoare care le-ar fi desemnat jumătățile. Aici se termină jumătatea ei, iar de aici încolo începe jumătatea lui. Nu. Pur și simplu, palma de distanță care-i despărțea îi unea într-un sentiment de tot întreg. Ei simțeau că dacă unul este însetat, tot atât de mult este însetat și celălalt. Dacă îi lipsește unuia o adiere de vânt, înseamnă că și celălalt vrea să-l mângâie vântul. Dacă cumva ploaia, în rătăcirile ei capricioase, întârzia, înseamnă că ambii vor număra cu mare grijă stropii bobițelor de rouă pentru a-și potoli setea. Cum de reușeau să împartă razele soarelui și căldura luminii în doze egale, unul Dumnezeu mai putea ști. Dar reușeau și de aceea creșteau braț la braț, împreună, primenindu-și din an în an veșmântul tot mai verde și mai verde.

Ea o salcie plângătoare, el un plop tremurător. Ea frumoasă, cu pletele pieptănate grijuliu de suflarea și grija vântului. El, tremurând cu argintul frunzelor, arăta înalt, mândru, cu verticalitatea tulpinii alb-cenușie neclintită de vreme. Semeț, plopul își lăsa cuprins trupul de un ram de salcie, parcă nevinovat de sfios ieșit din pletele frunzișului special pentru a striga: Da, îl iubesc!

El răspundea cu fidelitate chemării, pentru că era convins că astfel ea se simte mai ocrotită de furtuni. Iar ea, tot atât de bine știa că rădăcinile lui, țesute cu gingășie printre rădăcinile ei, îi fac pe ambii un tot întreg de nezdruncinat. Îi face rezistenți la orice nevoi și nu-i sperie, nici pe ea și nici pe el, zgomotul, uneori furios, al pâraielor apelor de ploaie. Îndrăgostiți unul de altul de mici, au crescut împreună obișnuiți să împartă în jumătate bucuria zilelor frumoase de vară, dar și tristețea frigului nopților lungi ale iernilor de viscol. El, un plop tremurător cu frunze argintii, ea, o salcie plângătoare cu bob de argint în lacrimi.

Nu le păsa ce cred oamenii despre ei. Doi copaci pe un mal de apă, înălțați din ram și rădăcină într-o fermecătoare poveste de dragoste. De unde aveau ei să știe, niște copaci deprinși să lupte cu încercările naturii, că anume oamenii le vor fi aducători urgie. Oamenii, pe care i-au umbrit de soare, i-au adăpostit de ploaie, i-au ascuns de vânturi, îi vor răsplăti cu atâta necruțare vădit inumană.

Era luna lui cuptor. Galbenul arșiței, înaintând cu nepăsare, se așternea peste verdele părăsit de ploaie. Salcia noastră cu greu de mai reușea să adune bobiță cu bobiță stropii de lacrimi, având grijă să ajungă și la rădăcina plopului o parte din bobițe, ca să simtă și el vlagă. Cu siguranță, ar fi înfruntat seceta. Pentru că nu există secetă care ar putea să curme din plâns o salcie plângătoare ce își salva dragostea pentru un plop tremurător.
Seceta, dar nu și focul, uitat nestins la poalele plopului de niște amatori de beții. Jăratecul mai întâi încolți tulpina plopului, apoi parcă în nesiguranță zăbovind pe o clipă, își aruncă văpaia limbilor de foc peste frumosul plop. Zadarnic ruga salcia vântul să-i îndrepte peletele spre plop. Să-i picure peste flăcări ultimele lacrimi stoarse din răsputeri din adâncul pământului.

Nu o auzea vântul. Nu se îndură de ei răcoarea nopții. În câteva clipe, argintul frunzelor de plop se topi, iar lacrimile din pletele salciei se risipiră în aburi. O dragoste păstrată cu grijă de niște copaci pe malul unei ape înghițite de secetă deveni, într-o noapte de beție, un ordinar pumn de cenușă.

Toamna târziu, pe locul iubirii a doi copaci, săgețile unei ploi ciobănești, răscolind prin cenușă, descoperi doi vlăstari abia răsăriți. Un vlăstar de salcie și un vlăstar de plop. Un firicel de ram, pe care abia, abia de-l deslușeai, se grăbea să cuprindă sfios un puiuț de tremur, parcă spunându-i: hai să fim amândoi.

P.S: Știu că unora dintre cititorii acestor rânduri gândul îi va îndrepta spre o banală compunere pe temă liberă. Alții vor desluși niște frumoase amintiri despre dragostea poate uitată. Unii, mai sceptici, vor spune: copaci, cum sunt toți copacii. Eu însă voi spune că e vorba despre noi, oamenii, care putem fi respingător de indiferenți și crânceni de nerecunoscători. Putem iubi, dar și topi iubirea în niște beții. Cine va avea dreptate, o să întrebăm peste ani de zile acești doi vlăstari născuți din cenușa unei frumoase până la sacrificiu iubiri dinte doi copaci arși de nepăsarea noastră neomenească.

Cinismul, spre deosebire de alte vicii omenești, poate aduce și niște foloase dacă e utilizat cu măsură, vorba celebrului Brătianu. Însă atunci când întrece măsura, cinismul provoacă nu numai dezgust, dar mai și devine periculos. Altfel spus, e bine uneori sa fii cinic.... dar cu măsură.

Aceste raționamente ale înaintașilor noștri, dacă le-ar fi cunoscut Mihai Ghimpu, sunt sigur ca nu spunea ce a spus. Dar a spus domnia sa niște neghiobii nu numai deșanțate și bizare, dar chiar periculoase. Altminteri, cum pot fi tălmăcite afirmațiile dânsului precum că în Republica Moldova nu există electorat unionist, unioniștii fiind doar niște cetățeni cu pașaport românesc. Considerându-mă unionist înflăcărat, m-a ofensat declarația lui Ghimpu,dar poate că nici nu-i acordam atâta atenție, dacă cinismul lui utilizat cu hapca, nu ar mai fi și purtător de substanțe nocive. Înainte de a purcede la desfășurarea subiectului, ar fi fost logic să venim cu explicații de ce totuși Ghimpu, pe lângă faptul că nu are dreptate, mai e și cinic. Raăspundem.Pentru că exact acest electorat, pe care el astăzi îl hulește, cu câțiva ani în urmă,adunând de pe drumuri rămășițile liberale, l-a cățărat pe acest Ghimpu în vârful piramidei puterii, agățându-i la gât și papion. Și acum permite-mi să te întreb stimabile,cu papion românesc, la care colonițe se învață meseria de a scuipa în fântâna din care ai băut apă.
Dar, vorba lui moș Anton izdovoiu, lăsăm de la noi să treacă absența de la lecția de „7 ani de acasă” a marelui liberal în rezervă și să vorbim despre pericolul afirmației, repet, absolut nefondate cum că în RM nu există electorat unionist.

Așa dar, pericolul acestei declarații îl desprindem ușor din realitatea tristă care ne amintește că în parlamentul RM în urma ultimelor alegeri nu a trecut pragul electoral nici un partid unionist. Și, în acest context de loc îmbucurător, sigur că Ghimpu ori bine intenționat, ori din prostie aduce apă la moara tuturor celora care o țin morțiș că unioniștii nu au ce căuta în RM, iar unionismul urmează a fi dezrădăcinat de pe meleagul nostru profund mioritic. Și mai e o problemă nerezolvată deocamdată la noi la acest capitol. Ani în șir din varia motive în Basarabia nu se reușește în nici un fel coagularea forțelor unioniste. Acum, din câte cunoaștem, se încearcă a repara situația. Se duc tratative între partide de a schimba nefericita experiență. Să dea Domnul să fie într-un ceas bun. Poate măcar acum reușim. Dar cu astfel de „unioniști” ca Ghimpu nu știu, nu știu... Colac peste pupăză. Gurile rele vorbesc că liberalii vin cu asemenea declarații, fiind mânați de frustrările pierderii puterii și pot ajunge exact la groapa pe care regretatul Nicolaie Sulac a numit-o „NA GRANI PREDATELISTVA”. Nu-mi vine a crede. Ba mai mult, nici nu vreau să cred. Dar în istoria noastră recentă numai câte întorsături de scenariu nu s-au întâmplat, care dacă nu se întâmplau nimeni nici o dată nu le-ar fi crezut posibile. Ascult și eu cu multă mâhnire cum cea mai devotată, ar părea, unionistă Maria Ciobanu invârte cu non șalanță „Kalinca” rusească acompaniată de cei de la ANTIFA, care prin difiniție sunt antiromâni. Nu mai vorbesc de Frontul Popular care peste noapte s-a transformat în frontul comunist. Și dacă astfel stau lucrurile cum am putea tălmăci noi afirmațiile lui Ghimpu precum că unioniștii sunt îngâmfați, rautăcioși și invidioși dacă nu circumscriși în celebra frază a lui Sulac cu „predatelistva”.

P.S.: Doamna Ciobanu știindu-vă iute la mânie și la etichetări, vă rog acceptați reproșul meu ca pe o afirmație de mare grijă pentru viitorul și destinul alegătorilor care v-au votat și nici decum drept niște reglări de conturi pentru presupuse vânzări de idei și partide.

 

Jale. Mare jale s-a așternut peste plaiul nostru mioritic. Basarabia, cu cei peste 30 % de unioniști, a rămas orfană în Parlament. Nu are niciun deputat care să-i vocifereze în Legislativ aspirația de reunire. La o atare situație, într-un spațiu mai puțin mioritic, ar fi fost firec să se purceadă imediat la analize și concluzii. La rece. Fără emoții. Calm și plini de cuget. Zic, așa ar fi fost normal. Prin alte părți – da, numai nu la noi. La noi, unii, căutând cu disperare vinovații și găsindu-i, fără mari aranjamente, pituliți în blocul ACUM, taie și spânzură integrarea europeană. Alții, mai îngăduitori, aburcă povara eșecului pe umerii partidelor unioniste care nu au știut să fie uniți și să-și coaguleze eforturile, pentru a crea un front comun, și în linie de atac să înainteze spre fotoliile parlamentare. Se poate întâmpla să aibă dreptate și unii și alții. Dar, vorba vine, cine mai are nevoie azi de pocăință, dacă trenul a plecat, iar unioniștilor nu le-a fost permis măcar să fluture în gara disperării din mână. Premize de unire a eforturilor au fost. Până și Dodon, chiar și dacă mai mult din prostie, dar a pus umărul pentru coagulare. Afirmația dânsului, cum că, imediat după alegeri, toți unioniștii vor fi expulzați din țară, ar fi fost firesc să fie un catalizator de mobilizare a electoratului unionist în fața pericolului de exil și să curme dorințele de dezbinare. N-a fost să fie. Repet, toți au pus umărul pentru a dispersa electoratul. Și cei de dreapta și cei de sânga. Și cei din Basarabia dar și cei din afara ei.

Am ratat șansa (a câta oară?). Ne-am regimentat în armata antiunionistă, de parcă scopul final nu ar fi fost lupta cu omul din mauzoleul Cremlinului, dar cu bacii colinilor carpate.
Tragedia s-a consumat. Avem ce avem. Nici pe timpul comuniștilor, apropo, nu am fost atât de umiliți. De bine de rău, pe timpul lui Voronin, în Parlament l-am avut pe Ghimpu care, așa cum era el hapsân de ministere, totuși, măcar declarativ, se considera Unionist. Dar, zic, evenimentul s-a consumat și cu el și reacțiile referitoare la cauzele eșecului. Mă gândeam că, poate măcar acum, te miri cum, se va purcede la încropirea unui bloc unionist. Pe naiba. Toți strigă. Toți se revoltă. Dar carul nu se mișcă din loc. Cum a înțepenit în mlaștina antiunionismului încă prin anii 90 așa și stă țapăn. Mă mai gândeam că liderii de partide unioniste își vor da seama și vor organiza mese rotunde, conferințe științifice, seminare și întruniri pentru a spune la rece ce, de ce și pentru ce s-a întâmplat eșecul. Nu. Fiecare are grijă doar de jăratecul de la turta sa.

Ana Guțu, camarada de partid a lui Traian Băsescu, consideră, bunăoară, că toate partidile, în afară de PUN, sunt obligate să se despartă de ștampila propriilor partide și in corpore să se topească în partidul lui Traian Basescu. Dânsa, în cadrul emisunii FORUM, ne-a marturisit că Blocul ACUM poate să uite odată și pentru totdeauna de susținere din partea Partidului PUN, așa cum a fost la ultimile alegeri parlamentare. Și aceasta din două motive care au fost enunțate chiar de domnul președinte Băsescu. Primul motiv esste considerat șovăiala blocului vis-a-vis de ideia unionistă. Și al doilea motiv îl disprindem din declarația aceluiaș Traian Băsescu care a eterat că a fi politician și a nu dori să negociezi e o trăsnaie asumată. Dar să revenim la coagulare.

Vitalia Pavlicencu, la rându-i, consideră că fiecare partid are dreptul să existe și să-și caute norocul în secțiile de votare. Unioniști de la Democrația Acasă în general consideră că viitorul unionist aparține tinerei generații și că ei nu au de gând să dădăcească fosilele politice din partidele unioniste. Îi asculți pe fiecare în parte și te gândești că formal și unii și alții ar spune lucruri mari. Lucruri sfinte. Nu-i poți învinui de trădare, dar nici viziune politică nu le poți atribui. Dar numai teoretic. În practică totul e mult mai prozaic și mai dramatic. Încorsetați de principiul prostesc „Unu-i tare, altu-i mare”, departe nu ajungi. De fapt, ajungi în nicăeri, unde și suntem astăzi. În consecință, suntem obligați să recunoaștem că viza de reședință a unioniștilor e gara dezbinării, unde privim cu tristețe în urma trenului istoriei care în viteză îdepărtează cea mai sacră idee, ideea unificării neamului.

Era început de martie. Primăvara cu disperare chema ghioceii la plimbare, dar ei, încă destul de somnoroși, nu se prea grăbeau însă. Soarele, și el zgârcit, cum e soarele de obicei prin martie, nu-i prea alinta cu cine știe ce multe raze, de aceea floricelele aveau motive serioase de a mai zăbovi cu plimbarile. În schimb, vântul era harnic, generos și nazbâtios. Își găsea treabă peste tot, și prin văi, și pe dealuri, prin câmpii, dar și printre ramurile orfane de frunze ale copacilor. Nu uitau prin jocul de-a rafalele, să întindă în fuga mare și niște cărări mai bătătorite, nu uitau și de niște petici de zăpadă, care întârziate sub un mal de râpă, nici de cum nu-și doreau să se despartă de mult prea obosita iarnă.

Nistrul ofta greu sub povara sloiurilor de gheață, care nici de cum nu se îndurau să-i dea bătrânului voie să răsufle mai ușor prin limpedele apei. Dar soarele și vântul, în schimb, nu au utat de Nistru. Măcinau ușor, dar insistent gheața, pentru eliberaea apelor. Era clar că dacă nu la noapte, atunci mâine Nistrul „se va porni”. Și s-a pornit. Numai că nu de bună voie. Nu firesc cum ar fi fost frumos să o ia la vale. Nu.
Niște obuze, parcă rătăcite de pe drumurile războiului, au sfâșiat tăcerea, au rupt gheața, au spart liniștea patriarhală a bietei Basarabii. Nu erau obuzele celea nici uitate de război, dar nici rătăcite. Erau un scrâșnet de cazaci. Erau semnalul că a început războiul de pe Nistru. Nu s-au îndurat streinii de primăvară. Nu le-a fost jale de basarabeni, care cea mai mare vină pe care o purtau era doar faptul că voiau să răstoarne o brazdă pașnică, unde să arunce bobul unui codru de pâine. Că poate, după mulți multi ani de pribegie reușiseră să aducă acasă libertatea și independența. Că au îndrăznit să se gândească la o limbă născcută din cântec. La niște buchii de abecedar, așezate într-o rugăciune de odihnă și pace. Nu-i interesa pacea. Război vroiau. Sânge vroiau să scalde malurile Nistrului. Le-a reușit. Au schimbat livezile pe cruci îndesite pe mal de Nistru pe care în grabă modovenii încrustau niște vârste prea tinere ca să fie scrise la căpătâi de mormânt. A început războiul care, de fapt, nici n-a sfârșit vreodată.

Sarmanii ghocei, parcă au știut că în această primăvară ar fi bine de mai zăbovit cu trezirea. Nici nu bănuiau ca în această primăvară rostul lor va fi altul. Florile din primăvara lui 92 aveau trista misiune de a împodobi creștetul celor mai bravi și frumoși barbați ai Basarabiei care au fost răpuși de gloanțe căzăcești.

Mândră, aproape teatral, cochet lăsând capul, parcă pe spate, dar mai mult spre umăr, puțin alintându-se, pășea grațios de frumos pe ulițele satului. Era fericită că soarele de primăvară a avut mare grijă să încălzească în de ajuns cărările, ca nu cumva tocurile pantofilor, prinși în niște rămășițe de iarnă, să-i zăbovească graba care nu putea aștepta. Într-o rochie și ea primăvăratică, nici prea lungă, nici prea scurtă, strâmtă – exact pentru a provoca supărarea adierilor de vânt, care stăruiau cu tot dinadinsul să-i umfle poalele, pentru a-i descoperi picioarele prea sprintene pentru o femeie care la vârsta ei de 32 de ani neîmpliniți reușise să dea viață la trei copii.

Era frumoasă. Chiar poate prea frumoasă pentru o învățătoare de la țară. N-o deranja frumusețea. Dimpotrivă. O înaripa să le demonstreze tuturor că natura poate fi generoasă, cum numai natura poate fi. Din seninul ochilor albaștri-albaștri săreau scântei care pentru unii puteau fi reci ca săgețile, iar pentru alții calde ca un mocnire de lemne. Fluturând din părul ei negru-negru, parcă supărată, că nu-i dă ascultare, privea șiret la cei din jur și doar cu privirea le zicea că nu-i mare lucru. Iată dacă ar vedea cât de frumoși îi sunt cei trei copii, ar înțelege ce-i aceea frumusețe adevărată.

Se grăbea la școală. Nu avea când vorbi cu sătenii. De aceea le răspundea, mai mult din obișnuința de a fi respectuoasă cu cei din preajmă, cu tradiționala formulă: „Adevărat a Înviat”.

Era luni, a doua zi de Paști și, deși se considera zi de lucru, în sat nimeni nu lucra, în afară de medici și învățători. Țăranii sărbătoreau Învierea Domnului, fiindu-le, „concret istoric”, indiferent de istoricele teze ale socialismului dezvoltat în care se bălăcea Uniunea Sovietică. Oamenii nu aveau nimic cu socialismul lor dezvoltat ori nu prea dezvoltat. Oamenii își căutau de treburile lor care erau opuse cardinal celor ale țării socialiste. Purtată de gânduri senine despre cei trei copii ai săi,despre cât e de frumoasă viața, mergea spre școală. Tânăra învățătoare intră în clasă odată cu sunetul clopoțelului și, cum păși pragul clasei, purtată încă de valurile sărbătorilor pascale care luminau satul, fără să gândească prea mult rosti: „Hristos a Înviat, copii!” Copiii, ridicându-se în picioare, parcă la semnalul unei baghete de dirijor, răspunseră în cor: „Adevărat a Înviat!”.

Nici nu reușise să închidă bine ușa clasei, de aceea „Adevărat a Înviat” al copiilor, colindând coridoarele școlii, se ciocni, în cele din urmă, de ușa cancelariei directorului școlii. Corul copiilor o treziră la realitate. Când își dădu seama ce a făcut, i se întunecă totul în fața ochilor. Gânduri, gânduri, unul mai strașnic ca altul, roiau cu insistență necruțătoare prin mintea ei. Mai mult din spaimă, decât dorind să repare confuzia, rosti prima frază din poemul lecției, pe care urma să-l predea: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă...” Nu mai gândea. Înțelesese că a făcut o gafă care, dacă se va afla, poate să o coste. Elevii, au înțeles și ei, la rândul lor, că s-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple și, fără a fi întrebați, unul câte unul se ridicau în picioare și recitau începutul din „Împărat și proletar”. Așa și i-a prins clopoțelul „zdrobind orânduiala...” care nu le permitea de Sfintele Sărbători de Paști să se bucure împreună pentru Învierea Domnului.

Cam două ore învățătoarea noastră a fost într-o așteptare asurzitor de tăcută. Nu vedea și nu auzea nimic. Totul devenise un pustiu. A trezit-o din amorțire, peste câteva ore, paznicul școlii, care i-a spus, mai mult în șoaptă decât în voce, că directorul școlii o cheamă urgent la el. Paznicul, ca toți paznicii, primul afla noutățile și, fiind om din sat, în și mai mare șoaptă i-a spus că a venit la școală cineva într-o „Volgă”.

Tânăra învățătoare percepea totul ca prin ceață. Își amintește cu greu că la „Buna ziua” ei, omul din „Volgă”, îmbrăcat în negru, a frânt-o în două cu privirea. Nu-l auzea. Mai exact auzea doar niște frânturi de frază din care a desprins că anume din cauza ei, a unei învățătoare de literatură, socialismul dezvoltat care deja este demult construit, nici de cum nu poate trece în comunismul așteptat cu nerăbdare de poporul sovietic. A mai înțeles că din această clipă locul ei nu este în școală, dar, în cel mai bun caz la fermă. Și că el, personal, nu va permite nimănui să bage în mințile copiilor fel de fel de prostii religioase.

Drumul spre casă îi păru o veșnicie de lung. Și-l amintea cu greu. De fapt mai că nu și-l amintea deloc. Au dispărut frumoasele cărări de primăvară. Au dispărut și binețele sătenilor, ori poate nu-i auzea. Rochia, frumoasa ei rochie, devenise obraznic prea strâmtă și prea evident îi contura frumusețea picioarelor ei lungi. Albastrul ochilor așternuți cu o pâclă de lacrimi căpătase o culoare între cenușiu și sur. Totul în jur îi devenise străin de rece.

S-a stins din viață încetișor, în a doua zi de Paști. Nu. nu în acea zi, când omul negru din „Volgă” i-a ștampilat viitorul cu: „Dușman de moarte al socialismului dezvoltat”. Nu. S-a stins peste un an. Un an de zile Bunul Dumnezeu a permis s-o călătorească calvarul prin chinurile dezgrației, deznădejdii, a ispitei de plăcerile lui Bahus, a indiferenței, crescută din frică, a semenilor care cândva îi admirau frumusețea. Și totuși a rămas frumoasă, chiar și în cizmele de gumă – unica încălțăminte care îi permitea să înfrunte noroiul fermei de porci din socialismul dezvoltat. Îi stătea bine și în „fufaică”. O prindea la față și șalinca din lână, prost prelucrată, care nici măcar nu-i putea scunde șuvițele de păr negru-negru, ondulat. Socialistul negru n-a reușit însă să-i murdărească frumusețea sufletului. A rămas curată și neînvinsă, căci a murit între rafturile de cărți din biblioteca școlară. Au descoperit-o foștii ei elevi a doua zi de Paști. Ei, parcă simțindu-se vinovați, i-au spus, exact cum i-au răspuns cu un an în urmă, toți în cor: „Adevărat a Înviat!” Dumnezeu s-a îndurat și a izbăvit-o de chinuri. La piept înțepenise un volum de poem cu îndemnul de a zdrobi orânduiala crudă și nedreaptă. La picioarele ei se tăvălea alt volum, probabil căzut de pe o poliță, în copertă roșie, cu titlul: „Transformarea socialismului dezvoltat în comunism”. Erau anii ʼ80 ai secolului trecut. Ani de grea și rea pomină, dar care pot reveni după 24 februarie.

 

Pagina 1 din 2
© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.