Natalia Hadarca

Natalia Hadarca

Lucruri năstrușnice se întâmplă în ultimele zile în politica de pe malul Bâcului. Așa ceva nu s-a mai întâmplat nici în cele mai negre scenarii pe care le-ar fi putut imagina mintea unui om.

O știre de ultimă oră ne anunță că toți deputații PSRM au plecat marți dimineață la Moscova pe calea aerului. Aceștia urmau să aibă întrevederi în Duma de Stat, ca să discute despre soarta unei eventuale alianțe politice la Chișinău.
Așa ceva nu s-a mai întâmplat nici pe timpul fanarioților, nici mai înainte, nici după: Sublima Poartă chema să dea seamă doar pe domnitor! Răspundea cu capul doar domnitorul, nu și divanul in corpore!

Inspirat de filmele rusești („Ivan Vasilievici meneiaet professiu” ș. a.), „țareviciul” (așa își închipuie el, probabil) Igor Nikolaevici s-o fi prosternat în fața adevăratului țar și a exclamat patetic: „Gosudari, ne veli kazniti!”. Dacă nu mă crezi că am făcut tot ce mi-a stat în (ne)putință, îți aduc toți legiuitorii, să-i întrebi și pe ei cum stau lucrurile!”. Și când te gândești ce tam-tam a făcut domnișoara care poartă cuvintele și mesajele Ministerului de Externe rus după ce ambasadorul SUA doar a sugerat forțelor parlamentare pro-occidentale să găsească o soluție pentru a evita anticipatele, pentru a realiza proiectele economice lansate, acesta din urmă find acuzat de imixtiune în afacerile interne ale statului numit RM...

Bătrânul general, care a crescut și corcolit mulți trădători ai cauzei sale la viața lui, îl caracteriza cândva pe Dodon, chiar de când acesta din urmă e șef de stat, în termeni deloc măgulitori, și îi spunea că este „nije plintusa!”.

Andrei Năstase, de, om civilizat, cu facultate făcută la Iași, este diplomat și oarecum condescendent față de tovarășul de suferință de cândva, cu care a mărșăluit la braț pe bulevard, scandând în megafon: „Jos oligarhii!”: „Cota mea de încredere față de Dodon și PSRM este zero. De ce să mai discutăm? Pentru că în joc este țara, în joc sunt interesele oamenilor. Ca lider al unui partid politic, CA OM DE STAT, este de datoria mea să încerc, cu capul sus, fără a ne umili, toate oportunitățile (pe) care ni le oferă realitățile moldovenești”.

Iar oportunitățile moldovenești, ca să vezi, cât sunt de firave și bicisnice, fără marjă de manevră… Fie coaliție cu PSRM (după ce acesta va fi primit indicații de la „prietenul nostru” din Kremlin), fie anticipate!
Pentru Dodon astăzi nu contează țara, oamenii și nici măcar propriul partid. Pentru Dodon prevalează interesul personal, așa cum a prevalat și în 2015 și 2016, când a abandonat protestele populare și s-a înțeles pentru postul de președinte. Miza pentru Dodon este personală – să mai obțină un mandat de președinte”.

După noi, problema nu e că Dodon e un trădător al intereselor naționale, lucru dovedit de tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Problema e pentru Maia și Andrei, care nu mai știu nici ei pe unde să-și scoată cămașa…

P.S. Cu tot respectul pentru fostul președinte Traian Băsescu, un unionist convins, care a făcut mult pentru basarabeni (cu excepția îndemnului de a-l vota pe Voronin ca președinte pentru al doilea mandat), dar nu înțelegem cum poate să-i sfătuiască domnia sa pe reprezentanții blocului ACUM să facă coaliție cu cel care a rupt harta României Mari în Parlament, cu cel care l-a lipsit de cetățenia moldovenească, cu Dodon și gașca lui antiromânească? În numele cărei cauze? Asta chiar e greu de înțeles!!!

 

S-au împlinit 10 ani de la protestele tinerilor de la Chișinău, cărora li s-au alăturat semeni din toată Moldova. Începute pe 6 aprilie 2009 și supranumite Revolta de la Chișinău, acestea au fost manifestații de contestare a alegerilor parlamentare din Republica Moldova desfășurate pe 5 aprilie, în urma cărora comuniștii au obținut 60 de mandate. Acestora le mai trebuia un singur vot, numit „votul de aur”, pentru a alege noul președinte.

Protestele pașnice, la care am participat și eu alături de mai mulți colegi de breaslă, au degenerat în ziua de 7 aprilie în manifestații violente. Chiar și la 10 ani de la protestele tinerilor, au rămas multe întrebări fără răspuns, multe aspecte neelucidate încă.

Clădirea Parlamentului a fost vandalizată în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009, fiind devastată aproape în totalitate. Printre cărțile și documentele incendiate sau dispărute se numără și originalul Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Și sediul Președinției a fost devastat parțial. Nu că ar fi trebuit distrus și acesta, însă, fără a fi obsedați de teoria conspirației, am rămas cu impresia că devastatorii erau dirijați de cineva din umbră, care le-ar fi indicat: până aici… Cabinetul președintelui a rămas neatins, protestatarii retrăgându-se tot atât de inopinat cum au și pătruns în clădirea Președinției.

În cursul zilei de 8 aprilie, Vladimir Voronin, președinte în exercițiu după expirarea mandatului de șef al statului pe 7 aprilie, a reiterat acuzațiile că România s-ar fi aflat în spatele protestelor violente de la Chișinău, anunțând expulzarea ambasadorului român la Chișinău, Filip Teodorescu, și reintroducerea sistemului de vize pentru cetățenii români.

De ce Voronin a acuzat Bucureștiul, care a respins ferm aceste acuzații, ca fiind nefondate? Fiindcă așa îi convenea bătrânului general. De ce nu a acuzat serviciile secrete rusești? De teamă, probabil. Deși ulterior a fost arestat un cunoscut blogger rus, un provocator, filmat în timpul manifestațiilor de la Chișinău, care a fost plasat în arest la domiciliu și lăsat să scape foarte ușor... Blogger care apoi își bătea joc de autoritățile de la Chișinău, el stând bine mersi la Moscova.

Chiar și în timpul manifestațiilor și imediat după acestea au circulat mai multe zvonuri, că printre provocatori erau și agenți din stânga Nistrului, ba chiar și infractori eliberați pentru câteva zile… Cercetările însă nu au dus aproape la nimic. Nici chiar asasinii lui Valeriu Boboc nu și-au primit pedeapsa.

Geaba au așteptat tinerii maltratați și părinții acestora să se facă justiție! Cei doi condamnați, lângă care, de fapt, trebuiau să se afle mai mulți, au fost dați în urmărire generală. Capii structurilor de ordine care au lăsat să le scape aceștia și nu i-au încătușat chiar în sala de judecată, au dat vina pe lacune din legislație. Până la urmă, nici cei doi șefi din poliție condamnați nu au făcut nici o zi de pușcărie.

La 10 ani de la 7 aprilie 2009, rămâi cu un gust amar. Este adevărat, datorită sacrificiului tinerilor s-a produs schimbarea, comuniștii au fost debarcați de la putere, acum aproape că au ajuns în neant, dar nu li s-a făcut dreptate tinerilor care au fost maltratați în subsolurile comisariatelor de poliție, nimeni nu a fost pedepsit pentru incendierea Parlamentului și pentru prejudiciile cauzate… Ștergem cu buretele și dăm uitării tot ce a fost urât și rău? Nu ne rămâne decât să mergem înainte cu fruntea sus și cu optimism că ne așteaptă timpuri mai bune.

 

Ucraina rămâne a fi placa turnantă dintre Est și Vest, între totalitarism și democrație. Pe deasupra, interesele economice, geostrategice, atât ale Rusiei, cât și ale Occidentului, sunt foarte mari, de aceea, alegerile prezidențiale de duminică din Ucraina au fost urmărite cu atenție și deja comentate de analiști cunoscuți.

La alegeri au participat 39 de candidați pentru funcția de președinte. În turul doi de scrutin, care va avea loc la 21 aprilie, se vor bate Volodimir Zelenski și Petro Poroșenko. Rezultatele oficiale vor fi anunțate la 1 mai, iar noul președinte va intra în funcție nu mai târziu de 30 de zile după anunțarea oficială a rezultatelor.

Fără îndoială, Moscova a avut un favorit, dacă nu chiar mai mulți. Cunoscutul cineast, scriitor și jurnalist roman Dan Alexe, stabilit în Belgia, îl prezenta într-un comentariu la Europa Liberă pe Volodimir Zelenski drept favorit al Moscovei, ba mai mult, ca pe un rusofil ascuns.

Judecând însă după spectacolele televizate de comedie prezentate de studioul „Kvartal 95”, condus de însuși Zelenski, nu s-ar putea spune așa ceva. În vârstă de 41 de ani, Volodimir Zelenski, cunoscut pentru celebrul serial „Sluga Naroda”, în care l-a jucat pe șeful statului ucrainean, ar putea sări de pe ecran direct în fotoliul de președinte…

Se mai spune că alegerile prezidențiale din Ucraina constituie o bătălie între oligarhi, că și în spatele lui Zelenski ar sta un grup de oameni bogați și influenți. S-ar putea să fie anume așa, însă, oricine ar ajunge la putere, e puțin probabil ca direcția în care merge Ucraina să se schimbe radical. În memoria colectivă mai sunt vii Revoluția Portocalie din 2004, Maidanul din 2014 și victimele acestuia, Viktor Ianukovici, președintele pro-rus, înlăturat de la putere, acuzat de trădare, complicitate într-un război dus de Rusia și condamnat în contumacie la 5 ani de închisoare…

Ucrainenii nu vor ierta Moscova niciodată pentru războiul din Donbas și pentru rășluirea Crimeii, de aceea, e puțin probabil să riște cineva, oricine ar ajunge la putere, să întoarcă spatele Uniunii Europene și Statelor Unite, aderarea la NATO și la UE fiind aspirațiile cvasitotale ale vecinilor noștri din Est.

Numai moldovenii pot vota un președinte vădit pro-rus, după ce cazacii trimiși de Moscova i-au masacrat pe cei care apărau independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova în 1991-1992…

 

Că Partidului Liberal Democrat din Moldova îi va fi dificil să supraviețuiască după încarcerarea celui care l-a fondat, nefericitul Vlad Filat, era limpede pentru orișicine, fiindcă umbra acestui penal și pata pe care a lăsat-o formațiunii sale atârnă foarte greu.

Pentru că, deși unii au suspiciuni privind echidistanța justiției în tratarea diferiților actori în furtul miliardului, faptele au arătat că lăcomia și aroganța l-au dus la pierzanie pe fostul lider al PLDM. Chiar dacă încă nu și-au primit pedeapsa cuvenită toți cei implicați în jaf.

PLDM a tot mers într-un trend descendent de când a fost pecetluită soarta lui Vlad Filat. Chiar dacă s-au făcut unele încercări de a revigora partidul, acestea nu au dat rezultatele scontate: Viorel Cibotaru, liderul ales în iunie 2016, a fost demis în septembrie 2018, funcția de președinte al PLDM fiind preluată de Tudor Deliu.

Ei bine, zilele trecute, mai multe site-uri și publicații titrau: „PLDM face curățenie la vârf”… Vicepreședinții Partidului Liberal Democrat din Moldova, Ion Terguță, Maria Ciobanu, Viorel Cibotaru și Alexandru Bujoreanu au fost revocați din funcție de membrii Consiliului Politic Național al formațiunii conduse de fostul deputat Tudor Deliu. Un alt vicepreședinte al formațiunii, Vadim Pistrinciuc, a anunțat că se retrage din viața politică. De asemenea, în cadrul ședinței a fost votată și revocarea Biroului Permanent Central.

Conducerea PLDM a decis că nu e cazul ca formațiunea să participe la alegerile parlamentare, întrucât sondajele arătau că nu va trece pragul electoral. Câțiva membri ai PLDM au fost incluși pe listele ACUM, dar unii peledemiști, nemulțumiți de decizia conducerii, au participat la scrutin ca independenți. De aici s-au și pornit fricțiunile, luptele intestine. Tudor Deliu a îndemnat membrii liberal-democrați să își asume schimbarea și evoluția de mai departe a PLDM.

În fine, gluma-i glumă, dar și politica are partea sa frumoasă, tragicomică, dacă mergem pe mâna lui Caragiale. Când te gândești câte lucruri tragice s-au întâmplat în necuprinsul spațiu post-sovietic, ai putea zice că nu e chiar atât de rău. Sărmanul Mihail Kalinin, președintele sovietului suprem al URSS, nu se ruga la taica Stalin să-i ierte nevasta și să o elibereze din Gulag? La care Stalin râdea zeflemitor: Mișka, soții nu răspund de faptele soțiilor, precum nici copiii nu răspund de faptele părinților și viceversa…

Acum, trăim alte vremuri și e democrație, nu șagă. Tudor Deliu i-a dat un șut în fund Mariei Ciobanu și a scos-o din conducerea PLDM… Dar poate că acesta e prețul plătit pentru salvarea partidului, chit că doamna deputat ACUM i-a luat apărarea unui membru agresiv „ANTIFA”, Grigorciuc, care „s-a luat de piept” cu un deputat PDM? Ei, vorba vine…

Însă, dacă e să fim mai serioși, aceasta e soarta partidelor care au deraiat de pe „ecartamentul” puterii. Fiindcă puterea e ca un magnet, atrage tot soiul de oameni, vrednici sau nevrednici. Însă, de îndată ce partidul X sau Y pierde puterea, aceiași oameni care îți păreau că sunt niște camarazi fideli cu care poți merge și la moarte, se lipesc de alt partid care e mai aproape de putere sau care ține frâiele puterii…

Dacă și Partidul Comuniștilor, condus cu o mână de fier de bătrânul general, s-a făcut praf și pulbere după ce a pierdut puterea, ce să mai zicem de cele mai mici? Mare păcat de oamenii care au avut încredere în anumite partide.

După gândirea și modul de exprimare, Igor Dodon cu siguranță ar fi putut deveni eroul uneia dintre scrierile lui Caragiale, dacă s-ar fi născut într-o altă epocă…

Minciuna și demagogia, s-ar putea spune, sunt un modus vivendi pentru Dodon. Vajnicul nostru „prezident” a făcut atâtea promisiuni electorale și post-electorale, încât se încurcă în acestea și sfetnicii săi. Presa a dezghiocat și analizat cele mai multe din declarațiile lui Dodon și a ajuns la concluzia că mai toate sunt apă de ploaie. Multe din promisiunile mai vechi au fost deja date uitării. Cele mai proaspete mai dau însă bătăi de cap concetățenilor săi, fie că sunt oameni de afaceri, fie că își câștigă o bucată de pâine pe șantierele rusești.

Istoria cu anularea, de la 1 ianuarie 2019, a taxelor vamale la exportul către Rusia a legumelor, fructelor, conservelor de fructe și legume, dar și al produselor vitivinicole, în urma unei înțelegeri dintre președintele Igor Dodon și omologul său rus, Vladimir Putin, a dat unora speranțe, dar până la urmă a dat de pământ cu toți. Așa-zisa „anulare” a fost anulată de premierul Rusiei, Dmitri Medvedev, care a semnat o dispoziție privind interzicerea mărfurilor din Ucraina sau care tranzitează teritoriul Ucrainei, noi fiind tratați „la pachet” cu vecinii din est.

În genere, după ce și-a stricat relațiile sale cu vecinii de peste Nistru și cu cei de peste Prut (că pe aceștia din urmă nici nu-i consideră frați), prin declarațiile sale despre Crimeea și privind „greșeala” Rusiei de a nu fi anexat în 1812 toată Moldova lui Ștefan cel mare, Dodon a ajuns, iată, bătaia de joc a telejurnaliștilor ruși, „prietenul lui Putin” fiind prototipul mai multor emisiuni umoristice și zeflemitoare. Mai trist în această poveste că rușii au concluzionat, servindu-se ca reper de Dodon, că nu poți avea încredere în moldoveni. Ei, dar când te gândești cine o spune, câtă încredere poți avea în Dodon și în prietenii săi…

Sau povestea electorală cu „iertarea” moldovenilor care muncesc în Rusia fără acte în regulă, dacă vin la alegeri acasă și să voteze… pentru cine oare? Și? Le sunt respectate drepturile moldovenilor în Rusia?

Sau cu camioanele cu zeci de tone de mere moldovenești întoarse de la vămile rusești…

Mai nou, după ce s-a aflat că preţul gazelor naturale livrate către R. Moldova de concernul „Gazprom” au crescut, de la 1 ianuarie anul cu 25% față de aceeași perioadă a anului trecut, constituind 237 de dolari pentru o mie de metri cubi, Dodon dă cu bâta-n baltă. El spunea, la începutul lunii martie că Rusia nu va majora prețul la gazele naturale. „Prezidentul” a constatat atunci că are mai mulți prieteni în Rusia, subliniind că toți aceștia sunt născuți în zodia Vărsătorului.

„Eu cred că motive pentru majorarea prețului pentru gaze nu trebuie să existe. Pentru acest lucru trebuie să negociem cu „Gazpromul”. Știți, am avut o întâlnire cu Aleksei Miller (șeful Gazprom-ului), apropo, el tot este Vărsător. Toți oamenii pe care îi cunosc sunt vărsători. Soția este vărsător, Greceanîi, Miller, Gref, Gherman Oscarivici de la „SberBank”, președintele Dumei de Stat, Mironov de la Spravedlivaia Rosia... Mă uit la ei și văd că s-a adunat o echipă serioasă de vărsători”, se lăuda Dodon.

Curat ca în bancul cu studentul care știa răspunsul doar la un bilet la examen și la orice întrebare o întorcea spre subiectul său preferat. Dodon e întrebat ce crede despre scumpirea gazelor rusești și el îți povestește despre prietenii săi vărsători.

Cei din zodia Vărsător și dacă mai împărtășesc și vederi de stânga, adică prorusești, au un mare atu să ajungă în echipa lui Dodon. Oastea de strânsură a socialiștilor se pregătește să dea lovitura în Parlament. Totul depinde de celelalte două formațiuni importante din Legislativ: să-i lase pe vărsătorii de venin ai lui Dodon să preia puterea sau să-i țină la distanță…

 

 

Editorialul de astăzi nu este despre politică, alegeri, corupție, ci despre sănătate, cea pe care o căutăm cu disperare doar atunci când o pierdem. Ultimele două săptămâni le-am petrecut pe holul Institutului Oncologic, un loc unde spaima te apucă doar gândindu-te la el, unde Creatorul e prezent și invocat mai mult chiar decât într-o casă de rugăciuni. Unde oamenii se agață de un fir de pai și promit orice, numai să iasă de aici pe propriile picioare. Dar sănătatea nu o poți cumpăra cu bani atunci când e prea târziu.

Nu era o zi să nu aud aici rostindu-se cuvântul „prea târziu” spus de oameni absolut diferiți. „Prea târziu ne-am adresat la medic, prea târziu mi-am dat seama că trebuie să am grijă de sănătate, prea târziu am decis să-mi cer iertare…”.

Unii se adresează prea târziu fiind siguri că nu li se poate întâmpla nimic rău tocmai lor. Alții, pentru că nu au suficienți bani, căci lumea vorbește că aici doctorul nu deschide gura până nu-i pui ceva în buzunar. Știind aceste reguli din auzite, recunosc, am încercat să vin și eu cu „mulțumiri”. Mare mi-a fost surprinderea când medicul a refuzat categoric „atenția”, iar surorile medicale nici nu au dorit să stea de vorbă despre astfel de chestiuni. Dimpotrivă, am văzut lucrători medicali plângând de durere că au pierdut un pacient. Dar aici se moare constant, zilnic.

Petrecând ore în șir în holul instituției respective, m-am surprins analizând comportamentul celor care treceau în grabă pe aici, al celor care se plimbau îngândurați, așteptau pe cineva sau se închinau și își făceau cruce în fața icoanei dintr-un colț de la parter. Deși diferiți, pe toți îi unea teama și speranța. În fiecare seară venea aici în vizită un tânăr și ieșea la plimbare probabil cu mama sa, bolnavă. O ducea de mână cu mare grijă, iar aceasta îl urma de parcă ea ar fi copilul. O altă femeie, care își îngrijea soțul grav bolnav, se plimba periodic pe hol și vorbea la telefon. Le povestea rudelor despre starea de sănătate a bărbatului, îl ruga pe Dumnezeu să-i ajute. Apoi, probabil, din cauza oboselii acumulate, se plângea cuiva că nu mai poate rezista, că o să-l cheme pe taică-său să mai stea cu persoana aflată în suferință. În altă zi, mi-a atras atenția o mamă cu băiatul ei de vreo 20 de ani, galben și slab ca o lumânare. Vorbeau în hol cu un medic. Tânărul nicidecum nu se lăsa înduplecat să fie internat și a ieșit din instituție înecându-se în tuse. Maică-sa tremura ca varga. E greu să-ți știi copilul suferind de o boală crâncenă.

În fiecare seara, pe la ora opt, în holul gol apărea un bărbat de peste 50 de ani. Se plimba un pic, făcea câteva mișcări să se dezmorțească, apoi se oprea în fața televizorului și cânta. Cunoștea pe de rost întreg repertoriul.

Cei mai mulți însă plângeau și se rugau, pregătindu-se de o luptă grea, inegală, din care doresc cu tot dinadinsul să iasă învingători.

Sănătatea este domeniul în care nu doar statul trebuie să investească, dar și fiecare dintre noi să contribuie procurând polița de asigurare medicală. Mulți însă nu se gândesc că poate veni o zi, mai devreme sau mai târziu, când va trebui să ajungi pe mâna medicilor, iar ei, pacienții, nu au contribuit cu nimic la dotarea acestui spital. 4056 de lei, cât costă o poliță de asigurare medicală pentru un an, nu e o sumă mare, mai ales că până în luna aprilie ea poate fi procurată cu reduceri de cei fără un loc de muncă stabil. Sănătatea costă scump, mulți însă își dau seama de aceasta doar când o pierd. Dacă sănătate nu e, nimic nu e… Rămân doar cei îndurerați de pierderea suferită și destine mutilate…

 

 

S-ar putea ca prin rândurile de mai jos să trezesc nemulțumirea sau chiar furia unor „patrioți”, conaționali de-ai noștri, că de străinii care conviețuiesc alături de noi sau ne privesc din depărtare nu trebuie să ne mai facem griji, aceștia ne urăsc organic chiar și pentru simplul fapt că mai existăm și respirăm.

Ziua de 2 martie 1992 e considerată drept ziua în care a început războiul de la Nistru, care nu a fost aleasă întâmplător: era ziua în care Republica Moldova a fost admisă ca membru deplin în Organizația Națiunilor Unite, președintele de atunci Mircea Snegur rostind un discurs de la tribuna ONU. Războiul (hibrid) însă a început cu mult mai înainte, chiar în toamna lui 1991. Aduceți-vă aminte de blocada căii ferate, de „războiul șinelor”, condus de niște „amazoane” din Tiraspol, de răzmerița găgăuzilor, unii lideri sovietici recunoscând ulterior că astfel au încercat să împiedice unirea Moldovei cu România.

În cartea sa „Transnistria 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, generalul Ion Costaș, fost ministru de Interne şi al Apărării din R. Moldova, descrie „războiul ciudat” de la Nistru. Unele lucruri din această carte ne-au fost confirmate încă înainte de apariția lucrării de către persoane care au participat la războiul de la Nistru. Deși Mircea Snegur vorbea în 1992 că R. Moldova e în război cu Rusia, el nu a îndrăznit niciodată să catalogheze Rusia drept stat agresor, așa cum a făcut Rada Supremă de la Kiev și președinția ucraineană după anexarea Crimeei, în 2014. Snegur a dat în repetate rânduri ordine contradictorii, în calitate de comandant suprem. În timp ce Smirnov, capturat la Kiev, iar apoi eliberat într-un mod dubios, stătea cu valiza pregătită, combatanții și carabinierii moldoveni fiind la porțile Tiraspolului, „babacul” ordona „înapoi!”, lucru confirmat și de alți ofițeri superiori cu care am avut ocazia să discutăm în diferite perioade.

Oricum, Chișinăul nu putea câștiga războiul de la Nistru împotriva Armatei 14. Acest lucru s-a văzut imediat după ce au fost scoase tancurile și trimise spre Tighina, pe 19 iunie 1992. Dacă Republica Moldova și-ar fi subordonat, după puciul din august 1991, toate materialele de război, bunurile militare aflate pe teritoriul său, așa cum au procedat toate fostele republici sovietice (cu excepția armamentului nuclear, retras din Ucraina, Belarus și Kazahstan, cu garanții date de SUA), războiul de la Nistru ar fi putut fi evitat. A existat o astfel de posibilitate, însă conducerea de atunci fie a dat dovadă de slăbiciune, fie a fost lașă sau a îndeplinit comandamentele Moscovei.    

Apropo de Ucraina. Acum, aceasta a ajuns victimă a agresorului din Est, dar atunci, în 1992, a permis tranzitarea teritoriului său a mii de mercenari ruși, ucraineni, care au venit în Transnistria. Pentru permisiunea de a-i tranzita teritoriul, Ucraina putea fi catalogată drept complice al agresorului. Nimeni dintre oficiali nu a îndrăznit însă nici măcar să facă vreo aluzie la aceasta.

Dar să revenim la 2 martie 1992. Este Ziua comemorării victimelor conflictului armat din 1991-1992. Tot mai multă lume înclină să creadă că jertfa tinerilor în acel război a fost una zadarnică. Masacrul de la Tighina pe conștiința cui rămâne? A fost vărsat sânge nevinovat într-un experiment diabolic, cu trădare la vârf, cu crime pentru care nu se știe dacă va răspunde cineva vreodată. Doar în fața istoriei, nu și în fața unui tribunal. Mamele, surorile, copiii și frații încă îi mai plâng pe tinerii plecați în veșnicie, care au murit cu arma în mână crezând sincer că au mers să-și apere Patria… Iar cei care i-au trădat pe aceștia din urmă scriu cărți de memorie și se dau drept victime ale imperiului pe care l-au slujit chiar și după ce acela și-a dat obștescul sfârșit… Istoria îi va judeca pe toți!   

 

Scrutinul de duminică le mai „țiuie” multora în urechi. Unii jubilează, alții sunt triști. Așa e întotdeauna după alegeri. Greul însă abia începe. Fiindcă fiecare dintre cele patru (cinci?) formațiuni care au ajuns în Parlament au principii, valori la care țin, ambiții… Este adevărat, unul (sau doi?) dintre acești actori politici nu vrea să știe nimic de ceilalți și exclude orice dialog pentru formarea Guvernului.

Mă gândesc uneori când oare au să prindă la minte moldovenii noștri? Și câte șanse mai avem de ratat până să ajungem la un liman liniștit? Am ratat unirea cu Țara în 1991, am ratat aderarea la Uniunea Europeană odată cu țările baltice, deși se prefigura un astfel de scenariu, iar acum, dintr-o țară de succes a Politicii Europene de Vecinătate, am ajuns o codașă cu probleme a Europei. Până la urmă, ne vor accepta situația și SUA, și Uniunea Europeană, fiindcă poți construi drumuri, poduri, poți da un miliard de dolari pentru a ne ajuta să ieșim din mocirlă, dar nu poți schimba mentalitatea astfel. Fiindcă țăranul nostru sărac sau pensionarii nu se gândesc la viitorul copiilor și nepoților, ci iau de la Șor o șampanie și o plăcintă, iar de la Greceanîi un chil de macaroane și unul de hrișcă și sunt gata să-i voteze și pe ei, și pe toți oamenii acestora de aici sau de aiurea.

România ne-a fost întotdeauna alături, prin Programul de asistenţă tehnică şi financiară acordat Chișinăului, renovând aproape o mie de grădinițe, donând vreo două sute de microbuze școlare, acordând mii de burse de studii în fiecare an copiilor basarabeni. Degeaba! Moldovenii, cei mai mulți, tot cu oamenii rușilor votează.

Fostul premier Mircea Druc nu dramatizează situația noastră: „S-au terminat niște alegeri ordinare, pe care nu le-a câștigat nimeni. Dintre cei peste 40 la sută dintre alegători care au votat au împărțit puterea ca între frați, aproape egal la fiecare. Nu văd nici o diferență dintre Partidul Socialiștilor, care trece drept partidul rușilor, Partidul Democrat, care este susținut de Europa social-democrată, de Washington, dar și de Israel, dar și aceste două partide, care nici nu știu cum se numesc, pentru că n-au nici o denumire, da sau nu sau pas, lumea știe că doamna Sandu, blocul acesta ACUM”, a declarat Druc.

Nu o să dramatizăm situația nici noi. Păcat doar că se îndepărtează tot mai mult visul de a trăi într-o Țară cu frații noștri, că tot mai mulți moldoveni se gândesc cum să plece în Vest sau în România. Sunt sigură că la viitorul scrutin și mai puțini moldoveni vor participa la alegeri în Republica Moldova, decepționați că prin votul lor oricum nu pot schimba situația. În schimb, alogenii și nostalgicii, câți vor mai fi, vor ieși cu toții în mod disciplinat la urne. Chiar să fim loviți de fatalitate? Destinul să ni-l decidă cei care au interese străine de nevoile și durerile băștinașilor? Să ne facă legi cei care au furat miliardul și și-au cumpărat voturi cu milioane pe care va trebui să le plătim tot noi?

Totuși mai sper că în al doisprezecelea ceas va precumpăni rațiunea și adevărul. Și că mandatul de deputat nu îi va salva de pușcărie pe cei care au devalizat băncile…

 

Se știe, orice comparație șchiopătează. Dacă e să comparăm statul numit Republica Moldova cu o navă, aceasta ba plutește în derivă, ba se apropie periculos de niște ghețari care ar fi în stare să o scufunde precum pe „nemuritorul” Titanic, ba se pare că și-a stabilit un curs care ar duce-o spre tărâmul făgăduințelor, dar de fiecare dată se găsește cineva care clatină barca, riscând să o răstoarne…

Rămânând în sfera metaforelor,  suntem nevoiți să constatăm că, deși marea bătălie s-a încheiat, unii combatanți refuză să iasă din tranșee.

Astăzi vom afla rezultatele finale ale alegerilor de duminică, cum vor fi partajate mandatele, pe ce cale vom merge în următorii patru ani (dacă nu vom avea alegeri anticipate, scenariu visat și sonorizat de unii așa-ziși analiști).

Imediat după închiderea secțiilor de votare în țară, când încă nu se cunoșteau nici rezultatele preliminare ale scrutinului, liderul PDM, Vladimir Plahotniuc, a făcut o  declarație cât se poate de înțeleaptă: „Indiferent de diferențele doctrinare dintre partidele care vor fi în Parlament, politicienii din Moldova trebuie să aibă un singur scop - să facă viața oamenilor mai bună. PD nu este supărat pe nimeni, nu avem politicieni cu care nu acceptam să discutăm, nu vom pune condiții, dar nu vom accepta nici condiționalități. Vrem să lucrăm pentru țară și să facem tot ce ne-am angajat la întâlnirile cu oamenii”.

Cu alte cuvinte, de vreme ce se pare că nici o formațiune nu va deține majoritatea parlamentară, este nevoie de negocieri și de consens, dacă vrem să nu pierdem timp și să mergem înainte.

Liderul PPDA, Andrei Năstase, însă, care declarase în campanie, alături de Maia Sandu, președinta PAS, că nu vor face coaliție cu nici o formațiune politică, a continuat să tune și să fulgere la un post de televiziune.

E un lucru știut, orice formațiune politică ce luptă în parlamentare urmărește scopul să ajungă la guvernare. Acesta e rostul bătăliei electorale. Dacă nu deții măcar simpla majoritate în legislativ pentru a instala guvernul și refuzi orice dialog, înseamnă că te postezi, indubitabil, în opoziție.

Pe terenul nostru politic, mai multe partide parlamentare care aveau o oarecare pondere, au dispărut din cauza greșelilor tactice sau a aroganței liderilor.

Năstase crede că fiind în opoziție va aduce mai mult folos alegătorilor care l-au votat? Sau până la următorul scrutin formațiunea sa va ajunge să fie mai puternică? Nu mai zicem că prin poziția sa refractară deschide calea spre putere socialiștilor sau chiar lui Șor!

Așa sau altfel, politicienii serioși nu își dau frâu liber sentimentelor sau resentimentelor, cu atacuri la persoană.

ACUM, se pare că se ridică o altă generație de politicieni, care consideră că istoria începe de la ei…

Fiecare poveste începe cu a fost odată. A fost odată o fetiță care locuia într-un orășel din  nordul Moldovei. Nu se deosebea cu nimic de ceilalți copii, doar că îi era interzis să viseze. Cea mai veche amintire a ei e de când avea doi anișori. Venise într-o zi tatăl ei acasă la prânz. După ce a servit masa, a luat copila în brațe, a ridicat-o în sus până la cer și i-a spus: „Să crești mare și norocoasă, fata tatei”. Trebuia să plece, dar fetița și-a încolăcit mâinile în jurul gâtului lui, transmițându-i toată dragostea sufletului și a trupului ei plăpând. Tatăl nu a vrut să întrerupă fericirea copilei. A urcat-o în tractorul pe care lucra și i-a spus: „Hai să te plimbe tata oleacă”.

Pornind motorul, a deranjat un cârd de gâște scoase de cineva la păscut troscot pe lângă gard. Gâștele albe au început să dea din aripi, reușind să se desprindă de la pământ. Fetița a rămas copleșită de zborul gâștelor, de albul imaculat, de dragostea părintească. Cu acest episod, amintirea ei se întrerupe. Nu-și mai amintește ce a fost mai departe, până la 7 ani, când, în prima zi de școală, a dus-o de mână bunica ei. Era supărată că toți copiii se duc la școală cu părinții, numai ea cu bunica. Fericirea ei luase o pauză mai mare de atunci când avea doi ani, odată cu zborul gâștelor speriate de un tractor. Atunci s-a întâmplat ca peste câteva ore tatăl ei să comită un accident rutier cu acel tractor. Alături era un prieten care a murit pe loc, iar el, după ce a stat aproape un an prin spitale, când s-a făcut bine, a fost dus la închisoarea de la Râbnița, fiind condamnat pentru accidentul soldat cu o victimă, cu omor din culpă, cum ar spune juriștii.

Fetița nu era singură în familie. Avea un frate și o soră mai mari. Mama lor ziua lucra la poștă, iar nopțile cocea dulciuri pentru consătenii care aveau vreo sărbătoare. Iar când aduna ceva bani, umplea două genți cu cărți, țigări, băutură și mâncare și se ducea la Râbnița, la tata. De fiecare dată când acesta trimitea o scrisoare acasă sau transmitea prin cineva mesaj, avea vreo problemă acolo, la închisoare. Mama trebuia să lase totul și să alerge într-un suflet la tata, să ducă bunătăți și bani cuiva, ca bărbatului să-i fie mai ușor.

Era mare sărăcie atunci, dar cei trei copii nu o simțeau, fiindcă nu știau cum e să trăiești mai bine. Așa că lipsurile pentru ei erau o normalitate. Erau puțini bani, dar și cu cei pe care îi câștiga mama, nu aveau ce cumpăra, fiindcă rafturile magazinelor erau goale. Iar când se aduceau produse alimentare, nu puteai cumpăra mai mult de un kilogram. Femeia îi trezea pe cei trei copii dimineața, ea pleca la serviciu, iar ei se duceau la magazin să stea la coadă după zahăr. Se întorceau acasă fericiți cu trei kilograme de zahăr.

Un adevărat calvar era să stai la coadă după pâine. Când venea mașina cu pâine, oamenii se îmbulzeau atât de tare să intre în magazin, încât și cei mai zdraveni puteau fi călcați în picioare. Într-o zi, fetița, eroina noastră, a fost strânsă în mulțime atât de tare, încât văzuse negru în fața ochilor. S-a agățat de o bară și a reușit să scape din prinsoare. S-a așezat jos lângă un brad până i-a dispărut țiuitul din urechi și stelele din fața ochilor. Când a intrat în magazin, pâinea se terminase.

Fetița noastră mai era tare necăjită de ceva. Nu avea nici o haină care să fie cumpărată special pentru ea. Tot ce purta era de la sora ei cu patru ani mai mare și de la verișoare. Dar a trecut și peste asta. Problema ei cea mare era că nu avea voie să viseze. Când îi împărtășea mamei sale vreun vis, femeia necăjită îi spunea: să ajungem mai întâi, și-om vedea, tăindu-i copilei orice elan. Acest „să ajungem” însemna nici măcar să nu spere la așa ceva.

Dar anii au trecut. Fetița a crescut. Cel mai important e că a învățat să viseze și e sigură că visele se împlinesc doar atunci când îți dorești ceva din tot sufletul, când singură contribui la împlinirea viselor. Visul ei cel mare în aceste zile e să nu mai fie nimic ca în trecut, ca în copilăria ei.

Să le lumineze Dumnezeu mințile moldovenilor și duminică, la alegerile parlamentare, să nu voteze trecutul, să nu voteze sărăcia. Să nu-l creadă pe cel care a furat miliardul că va reface colhozurile și le va face viața mai frumoasă. Să nu o creadă nici pe cea care amenința că va trage cu arma în copii, dacă aceștia nu vor sta cuminți acasă, cea care a luat un credit de 3,5 milioane de dolari de la Banca de Economii și apoi „a uitat să-i restituie”, iar acum noi toți va trebui să plătim datoria familiei sale. Să nu-i credeți pe Șor, Greceanîi și Dodon, fiindcă aceștia sunt în stare să ne vândă, apoi să ne cumpere și iarăși să ne vândă, fiindcă lor le este străin sentimentul de respect pentru semeni și de dragoste de neam.

Să conștientizeze că doar împreună cu cei onești, care se țin de cuvânt, putem face schimbarea în bine. Fiecare își poate croi singur viitorul, dacă nu este înșelat, nu este furat și dacă are un vis spre care tinde.

 

Pagina 1 din 4
© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.