Nicolae Federiuc

Nicolae Federiuc

– Am spus-o și înainte, dar suntem nevoiți să repetăm: nu discutăm cu Plahotniuc și cu Dodon. Mai ales cu Șor. Cu ni-meni! Nu ne mai chemați la discuții și nu ne mai trimiteți scrisorele! Noi suntem poporul! Deșteptat!

– Alegerile au fost fraudate și nu le recunoaștem. Nu vrem anticipate! Le mulțumim celor care ne-au mandatat să-i reprezentăm în Parlament. Vom folosi această tribună pentru a ne duce misiunea la bun sfârșit. Ne pregătim de locale. Nu discutăm cu ni-meni! Doar cu poporul!

– Plahotniuc este cel mai mare pericol pentru Moldova. Mai periculos decât geopolitica. Iar Dodon e omul lui. Să guverneze ei și să-și asume. Pe noi să nu ne bage!

– Vom face o opoziție cum nu a mai cunoscut Moldova! Și, vă rog, nu ne mai spuneți că vom fi în opoziție! Pentru noi contează ce va spune poporul.

– Inițiativele noastre vor fi cele mai transparente din istorie. Transparența este arma noastră. De asta se tem Plahotniuc și cu Dodon. Dar mai ales Șor! Sperăm că deputații lor ne vor susține.

– Vom demonta statul oligarhic. Vom demite procurorul general, Comisia Electorală Centrală, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Banca Națională, CNA, CSJ, CSM… tot, tot, tot! (Dar pentru asta e nevoie de o majoritate parlamentară, tre de ales conducerea Parlamentului, de format comisiile și Biroul Permanent, tre’ de numit un guvern… ?!) Nu facem coaliție cu nimeni, nu mai insistați!

– Criminalilor, bandiților, hoților, proștilor, trădătorilor, javre împuțite! Noi suntem cei mai demni, cei mai onești, cei mai deștepți, cei mai de treabă, cei mai frumoși, cei mai competenți. Uitați-vă la noi! (Dar din ce bani trăiți, că nu declarați venituri de vreo 10 ani?…) Iaca o apărut și trollii lui Plahotniuc. Închide gura, dihore!

Post Scriptum

E bună democrația asta, dar la ce ne servește? Doamne, apără-ne și păzește-ne!

Noi știm că vom muri. Nu știm doar când, deși unii cunosc și acest lucru. Este adevărul pe care nu-l pune la îndoială nimeni, nici chiar cei mai sceptici dintre noi. Cu toate acestea, moartea ne surprinde de fiecare dată, de parcă nu ne-am fi gândit niciodată la ea. O privim ca pe ceva nefiresc, ca pe o nedreptate, deși, în adâncul sufletului, înțelegem prea bine că altfel nu se poate. Dacă există viață, există și moarte și nu-i niciun paradox aici.

Moartea merge mereu în pas cu noi, încercând parcă, disperat, să ne convingă că există în realitate. Toată viața, din primele clipe și până la final, urmărim cum cineva pleacă dintre noi. Iar și iar și așa la nesfârșit. Pe unii îi plângem, pe alții nu, pentru că acest lucru depinde de mărimea pierderii pe care o suportăm. Și încă ceva – uneori suntem sinceri, alteori fățarnici, pentru că, iarăși, moartea ne influențează categoric viața, iar asta înseamnă că de ea se poate inclusiv profita.

Paradoxul constă în altceva. Că noi așa și nu reușim să învățăm lecțiile morții. Iar asta înseamnă, concomitent, că nici pe cele ale vieții, pentru că ele sunt aceleași.

Aproape niciodată nu suntem pregătiți să o întâmpinăm cu demnitate. Cu acceptare și bunăvoință, cu un sentiment al împlinirii firescului. Mereu ne dorim mai mult, iar asta ne împiedică să fim recunoscători, să înțelegem imensitatea cuvântului ”mulțumesc”. Ferice de cel care are timp să se gândească la aceste lucruri. Asta ca să înțelegeți de ce boala de dinaintea morții este o binecuvântare. Sigur, dacă vă pasă ce urmează după. Dar cât de ignorant trebuie să fii să nu-ți pese?

Se spune că râsul ne prelungește viața. Plânsul, în schimb, e cel care o curăță, o șlefuiește și îi dă formă, uneori o transformă chiar în operă de artă. Ce-am fi noi dacă n-am mai putea plânge? O grămadă de mizerie.

Astăzi a mai murit cineva și a lăsat în urmă suflete pustiite. Multe dintre ele se vor vindeca chiar de mâine, altele se vor mai frământa o vreme, dar tot se vor lecui într-un final. Ca să lase loc pentru următoarea moarte. Este un proces firesc, ignorați-i pe cei care încurajează depresia. Pacea, liniștea și împăcarea trebuie încurajate, nu depresia. Depresia denaturează sensul morții și profanează viața.

P.S. Da, aceste rânduri au legătură cu moartea lui Viorel. Regizorul care a reușit să impresioneze. Atât de tânăr, dar a reușit, încât aproape că stârnește invidie. Indiscutabil, a fost talentat și a lăsat ceva în urmă, iar viața lui și-a lăsat amprenta. Se vede cu ochiul liber. Pentru asta te respect, Viorel Mardare.

Însă felul în care ai murit mă face să te admir. Sper că Dumnezeu te-a auzit. Zbor lin spre lumină, amice!

Joaca de-a alegerile s-a încheiat și a început joaca de-a deputăția. Cei care până nu demult se scuipau în stradă și își arătau rușinica printre gard, au obținut mandat din partea cetățenilor să-și mute circul în forul suprem al țării.

Nici n-au apucat bine să-și numere biluțele primite de la alegătorii creduli, că au și început defilările deocheate și goana obsesivă după atenție, ca în cazul copiilor care, în timp ce se joacă, își strigă la fiecare pas părinții, pentru a primi laude și aprecieri. Iar lumea, care încă mai respiră aburii electorali, continuă să dea aprobator din cap și să-i încurajeze, chiar dacă urmărește superficial ceea ce se întâmplă, fără a intra în esență și a înțelege pe deplin sensul și regulile jocului. Așa e când iubești necondiționat, iar singura preocupare e ca progenitura-ți să fie în siguranță.

Doar că politica nu e o simplă distracție, iar Parlamentul nu e un teren de joacă. Aici nu e loc de improvizație și amatorisme și nici de concursuri de frumusețe. Aici se iau decizii de care depinde viitorul nostru, iar orice greșeală sau acțiune lipsită de responsabilitate ne poate costa scump, foarte scump. Iată de ce, oamenii ar trebui să fie mai atenți la ceea ce fac odraslele lor politice și să le amintească periodic că faza copilăriei s-a încheiat și a venit vremea abordărilor mature.

Când forțele politice obțin doar câte o treime din putere, așa cum s-a întâmplat la noi, singura soluție este ca cel puțin două dintre ele să se unească. Altfel, guvernarea devine imposibilă, iar asta duce la haos. Or, politicienii care au primit mandat de la cetățeni să-i reprezinte sunt obligați să prevină dezastrul, nu să-l provoace. Ideea că așa nu-mi convine și refuz să mă joc nu merge. Mai ales că această situație era previzibilă, ceea ce înseamnă că actorii implicați trebuiau să știe din timp că va veni o vreme când vor fi nevoiți să-și calce pe orgolii. La fel cum e previzibil că, în cazul anticipatelor, se va ajunge tot aici. Încăpățânarea unora de a organiza alegeri la nesfârșit, până li se vor aranja lor cărțile, este sinucigașă. Nu doar pentru ei, ci pentru noi toți.

O vorbă veche spune că o pace strâmbă e mai bună decât un război, fie el și drept. Amenințările lui Năstase că el și ACUM-iștii lui vor face o opoziție ”cum nu s-a mai văzut” denotă o lipsă totală de responsabilitate. Încerc să-mi imaginez ce înseamnă o astfel de opoziție și mi se face negru în fața ochilor. Involuntar mă duce gândul la maimuțele din junglă, care țipă asurzitor, ascunse printre frunzele copacilor, în timp ce jos cineva încearcă să-și facă loc printre hățișuri.

La fel e și cu socialiștii, care au semnat cu sânge să nu colaboreze cu regimul și s-au dat în spectacol, crezând că așa vor obține mai multe aplauze.

De parcă, în afară de PD-ul pe care îl urăsc, nu mai există nimic. Hei, zurbagiilor, mai e cineva aici! Un popor căruia i-ați promis să-l fericiți. Mofturile și frustrările voastre nu țin nici de foame, nici de sete. Sunteți liberi să visați cu ochii deschiși, însă acasă la voi, unde nu vă vede nimeni, nu în Parlament. În Parlament fiți buni și găsiți soluții. E treaba voastră cum vă înțelegeți. Nu aruncați țara în aer, pentru că ea nu-i jucăria voastră cu care puteți face ce vreți.

Politica, prin definiție, e arta compromisului. Încercați măcar politicieni să fiți, că oameni de stat n-aveți nicio șansă să deveniți.

„Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)

Această palmă de pământ, pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu să ne ducem veacul, n-a oferit mare lucru omenirii, să fim sinceri. N-am cucerit Cosmosul, nu ne-am remarcat prin forță și curaj nemaipomenit, poate doar uneori, izolat, nu am inventat nimic ieșit din comun, care să schimbe cursul istoriei universale. Nu că n-am vrut, dar suntem prea mici ca să avem pretenții atât de mari.

Dar câte ceva am reușit totuși. Ceva ce a învins neputința noastră și a uimit străinătatea. Periodic, dintre noi, din locuri necunoscute sau uitate, răsare câte un vlăstar, care reușește, singur (!), să facă mai mult decât noi toți grămadă. Și ne ridică pe umerii lor deasupra altor neamuri. Prin ei ne facem cunoscuți, prin ei ne facem respectați, prin ei supraviețuim. Sunt acel elixir magic, care ne ține în viață și ne dă puteri, care ne întărește demnitatea și ne alimentează dragostea pentru propria noastră obârșie.

Unii strălucesc mai tare, alții mai puțin, cert e că ei sunt cei care ne aduc lumina. După aceea, mor, iar noi le facem monumente, la care depunem flori și ținem discursuri pompoase. Uneori încărcate de ridicol.

Îi cunoașteți? Ar trebui, mai ales că unii ne-au fost sau ne mai sunt contemporani.

Unul dintre este Eugen Doga. Geniul care a făcut ca dragostea să cânte și să atingă până și inimile reci. Cel care iubește fără a cere să fie iubit. Care a ales, necondiționat, să-și trăiască înțelepciunea printre ai săi. A cucerit toate înălțimile, dar s-a întors acasă, la oamenii lui. Să respire același aer ca și noi, să meargă pe aceleași cărări, să îndure aceleași nedreptăți. Ca noi să-l putem vedea, atinge, să simțim că valorăm și noi ceva. Și să-i putem imprima vorba vie, pe care apoi să le-o dăruim urmașilor noștri. Pentru că numele lui nu încape într-o viață.

Este adevărat, nimeni nu-i proroc în țara lui. Ne învață Scriptura. Pentru că așa e omul, prețuiește doar ceea ce pierde. Nimicnicia este plină de orgolii, iar prostia se vrea deasupra geniilor. Doar că toate astea-s trecătoare și dispar repede, precum ceața de dinaintea răsăritului, care acoperă frumusețea Creației, dar se usucă și dispare, imediat cum se intensifică Lumina.

Așa că e firesc, chiar dacă nedrept, ca și Doga să îndure hula și umilința. E prea mare ca să treacă neobservat și prea mulți sunt cei care vor să-și croiască slavă pe numele lui sau, pur și simplu, să profaneze, în goană după atenție. Am asistat, în ultima vreme, la o adevărată campanie de linșare publică a marelui compozitor. Pentru că a spus ce-i place și ce crede el că e mai bine.

Credeți că a greșit? Dar cine sunteți voi să-l judecați? El, Eugen Doga, poate spune ce vrea, poate face ce vrea, poate iubi pe cine vrea, poate sta lângă cine vrea. El și-a câștigat acest drept, a oferit prea mai mult, pentru a obține atât de puțin. Dar voi, hulitorii, ce-ați făcut, pentru a obține un asemenea drept?

Să vă fie rușine, nemernicilor!

 

 

„Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)

Această palmă de pământ, pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu să ne ducem veacul, n-a oferit mare lucru omenirii, să fim sinceri. N-am cucerit Cosmosul, nu ne-am remarcat prin forță și curaj nemaipomenit, poate doar uneori, izolat, nu am inventat nimic ieșit din comun, care să schimbe cursul istoriei universale. Nu că n-am vrut, dar suntem prea mici ca să avem pretenții atât de mari.

Dar câte ceva am reușit totuși. Ceva ce a învins neputința noastră și a uimit străinătatea. Periodic, dintre noi, din locuri necunoscute sau uitate, răsare câte un vlăstar, care reușește, singur (!), să facă mai mult decât noi toți grămadă. Și ne ridică pe umerii lor deasupra altor neamuri. Prin ei ne facem cunoscuți, prin ei ne facem respectați, prin ei supraviețuim. Sunt acel elixir magic, care ne ține în viață și ne dă puteri, care ne întărește demnitatea și ne alimentează dragostea pentru propria noastră obârșie.

Unii strălucesc mai tare, alții mai puțin, cert e că ei sunt cei care ne aduc lumina. După aceea, mor, iar noi le facem monumente, la care depunem flori și ținem discursuri pompoase. Uneori încărcate de ridicol.

Îi cunoașteți? Ar trebui, mai ales că unii ne-au fost sau ne mai sunt contemporani.

Unul dintre este Eugen Doga. Geniul care a făcut ca dragostea sa cânte și sa atingă până și inimile reci. Cel care iubește fără a cere să fie iubit. Care a ales, necondiționat, să-și trăiască înțelepciunea printre ai săi. A cucerit toate înălțimile, dar s-a întors acasă, la oamenii lui. Să respire același aer ca și noi, să meargă pe aceleași cărări, să îndure aceleași nedreptăți. Ca noi să-l putem vedea, atinge, să simțim că valorăm și noi ceva. Și să-i putem imprima vorba vie, pe care apoi să le-o dăruim urmașilor noștri. Pentru că numele lui nu încape într-o viață.

Este adevărat, nimeni nu-i proroc în țara lui. Ne învață Scriptura. Pentru că așa e omul, prețuiește doar ceea ce pierde. Nimicnicia este plină de orgolii, iar prostia se vrea deasupra geniilor. Doar că toate astea-s trecătoare și dispar repede, precum ceața de dinaintea răsăritului, care acoperă frumusețea Creației, dar se usucă și dispare, imediat cum se intensifică Lumina.

Așa că e firesc, chiar dacă nedrept, ca și Doga să îndure hula și umilința. E prea mare ca să treacă neobservat și prea mulți sunt cei care vor să-și croiască slavă pe numele lui sau, pur și simplu, să profaneze, în goană după atenție. Am asistat, în ultima vreme, la o adevărată campanie de linșare publică a marelui compozitor. Pentru că a spus ce-i place și ce crede el că e mai bine.

Credeți că a greșit? Dar cine sunteți voi să-l judecați? El, Eugen Doga, poate spune ce vrea, poate face ce vrea, poate iubi pe cine vrea, poate sta lângă cine vrea. El și-a câștigat acest drept, a oferit mult prea mult, pentru a obține atât de puțin. Dar voi, hulitorii, ce-ați făcut, pentru a obține un asemenea drept?

Să vă fie rușine, nemernicilor!

Autor: NICOLAE FEDERIUC

Moldovenii au votat. Așa cum au considerat ei că e mai bine. În linii mari, alegerile au legitimat o stare de spirit din societate și au reconfigurat scena politică, pornind de la noile realități și tendințe. Ne place sau nu, acesta este tabloul general, așa că, în mod normal, politicienii ar trebui să ia act de voința poporului și să încerce, în această situație complicată, să găsească soluții rezonabile, care să le asigure oamenilor confort și bunăstare. Pentru că asta le-au promis. Cu toții, fără excepție.

Că aceasta-i ponderea partidelor noastre în societate se știa încă de pe vremea revoluției lui Pește Sărat. Tot așa cum se știa că niciun partid nu va avea majoritate parlamentară după alegeri și că va fi nevoie de încropit o alianță de guvernare. Cu mixt sau fără mixt. Alegătorii înfocați cu creier de hulub, care își imaginau că putea fi altfel, ar fi bine să-și caute altă ocupație. 

Am menționat un pic mai devreme că acest fapt nu depinde de sistemul de vot. Dacă se mergea pe sistemul proporțional, poate socialiștii ar fi luat câteva mandate în plus. Din contul democraților.

Insist: socialiștii, nu ACUM, pentru că, dacă vă uitați atent în circumscripții, este puțin probabil să găsiți oameni care pe liste au votat ACUM, iar pe uninominal – pe democrați. Nu, lupta pentru întâietatea în circumscripții s-a dat, în cea mai mare parte, între PSRM și PDM. Prin urmare, sistemul de vot este mai degrabă un pretext, decât un argument plauzibil.

Credeți că liderii de partide și curatorii lor nu cunosc acest lucru? Mai bine decât vă imaginați. Așa că povestea celor de la PAS și DA despre capacitatea lor de a lua majoritatea este pentru cei proști, dar mulți. La fel ca și grija teatrală față de ”situația fără ieșire” în care s-a pomenit ”poporul deșteptat” după aceste ”alegeri nedrepte”.

Alianța de Conjunctură a Uneltelor Moscovite (ACUM)

Imediat după scrutin, dar și un pic mai înainte, ideologul lui Năstase, Alexei Tulbure, a lansat o ”formulă salvatoare” – formarea unei alianțe de conjunctură între ACUM și PSRM, ca singură soluție capabilă ”să scoată țara din captivitate”. Nici n-a apucat bine să publice mesajul pe Facebook, că imediat au și apărut ”oameni deșteptați”, mai mult sau mai puțin importanți, care au fost de acord să fie luată în calcul și o astfel de opțiune. Mai ales că altele nu-s. Discret și atent, ca să nu sperie hulubii, a aruncat nada și Natalia Morari, la ediția ei specială de la TV8.

Azi ușor, mâine mai apăsat, până s-o obișnui lumea cu ideea și va începe cică să-i preseze pe deputații din opoziția ”antioligarhică” să ia act de această dorință firească a oamenilor care le-au acordat încredere.

Așadar, n-a mai rămas mult până vom retrăi clipele de glorie din 2015-2016, când, de dragul țării moldovenești și a democrației, partidele vor lăsa deoparte diferențele doctrinare și se vor reuni într-o mare adunare statalistă. ”Maldova! Maldova! Maldova!” Nu, nu! Nu-i vorba despre o coaliție ACUM-PSRM, Doamne ferește!, ci doar de o situație situațională, vorba lu’ Morari. Ce nu faci de dragul anticipatelor?!

Nu contează ce i-a promis Dodon lui Putin, în timp ce Plahotniuc îi sufla piloții de sub nas, și nici angajamentul solemn al lui Andrei și Maia, menit să liniștească creierașele hulubilor proeuropeni, în vinerea tulbure de dinaintea alegerilor. Când interesul poporului polietnic o cere, trebuie să lași de la tine, să-ți calci peste orgolii și să mergi ferm spre țelul asumat, inclusiv prin metode situaționale. Cam încâlcit, dar cine vrea înțelege.

Cine va câștiga, dacă scenariul va funcționa, v-ați întrebat? Nu poporul, nici măcar cel ”deșteptat”. Poporul va vota la fel și la anticipate, fiți siguri de asta. Dar fiara prinsă în capcana lui Plahotniuc poate avea o șansă. În vremuri tulburi multe se pot întâmpla, iată de ce se cere o criză. Mai ales că nici Țopa, nici, Filat, nici Platon, nici Usatîi, nici beneficiarii ruși cu epoleți ai Landromatului și nici curatorii lui Dodon nu prea mai au ce pierde. Dar pot câștiga sau, cel puțin, să se răzbune. Dacă se unesc. Dați-le această șansă, oameni buni!

Apropo, rezultatele alegerilor parlamentare au fost recunoscute de observatorii naționali și internaționali, în pofida rugăminților fierbinți ale lui Andrei și Maia. Prin urmare, teoretic, noul Parlament este unul legitim, respectiv, proaspeții deputați au obligația să-l facă funcțional. Dar câți dintre ei își doresc asta?

Va urma.

Că liderii blocului ACUM suferă de lipsă acută de inspirație se știe de multă vreme. Se creează impresia că toate acțiunile sunt improvizații ad hoc, în funcție de situația momentului, ceea ce nu este deloc serios pentru cineva care se prezintă ca principala alternativă la guvernare. Nu sunt adeptul lor, dar aș fi preferat totuși să văd, în această campanie electorală, o confruntare între profesioniști, nu între diletanți și amatori.

Istoria despre otrăvirea cu mercur, aruncată plebei cu două zile înainte de alegeri, descrie perfect ceea ce spuneam mai devreme. Nu știu cine le-a dat această idee, dar în mod sigur le face mai mult rău decât bine. În primul rând, pentru felul în care a fost prezentată această informație și perioada aleasă. Parcă ar fi o replică la ultimele sondaje de opinie, care arată că blocul lor de unică folosință n-are nicio șansă să ajungă la guvernare, prin urmare, se cerea o bombă mediatică, menită să le acopere goliciunea și incompetența. Altfel spus, să-i justifice prin victimizare. Doar că, se pare că maximum ce-au găsit a fost o simplă petardă, care a pocnit și a făcut un pic de fum. Probabil, autorii ideii au perceput-o ca pe un colac de salvare, însă teamă mi-i să nu fie exact opusul, adică o piatră de moară care să-i tragă la fund, exact în cel mai nepotrivit moment.

Motivul este simplu. Ei așa și n-au înțeles care-i electoratul lor. Pentru că potențialul lor politic nu se rezumă doar la cei câțiva trubaduri care le fac galerie la flashmob-uri și care n-au nevoie de argumente ca să-i creadă. Aceștia sunt nucleul dur, care contează în viața de zi cu zi, însă la alegeri aceștia au o pondere nesemnificativă. Grosul voturilor se află în cu totul altă parte, la o categorie socială mult mai delicată și pretențioasă. Spuneam cu altă ocazie că Maia Sandu și Andrei Năstase au încălecat un electorat fără să-i analizeze profilul. Or, acesta este format din oameni școliți și practici, care nu stau prea mult pe loc. Ei vor soluții rapide și consistente, iar dacă nu ești capabil să le oferi, te aruncă la gunoi. În plus, sunt mai atenți la detalii. Ei nu sunt la fel ca cei ai lui Dodon, care se mulțumesc cu o sută de grame și o bucată de salam.

Or, să vorbești despre un atentat la viața ta și să-l atribui direct oponenților politici, fără nicio probă, este cam riscant. Publicul lor este și el dispus să înghită gogoși, dar să aibă măcar ceva gust. În caz contrar, s-ar putea să le dea cu ei de cap. Aș mai fi înțeles dacă petarda ar fi fost aruncată de gașca lui Năstase. Acolo mojicismul e la putere, așa că ar fi putut trece poate fără mari penalități. Dar de la Maia Sandu se cerea mai multă delicatețe. Pentru că ea însăși a creat această aparență.

Că istoria cu mercurul seamănă leit cu o farsă electorală se poate citi și pe fețele jurnaliștilor de curte. S-au înecat când au încercat să mestece gogoașa și să se prefacă că are gust. Or fi ei angajați cu ziua, dar au nevoie de măcar ceva fire de care să se agațe. Efortul lor de a stârni compasiune și reproșurile aduse internauților care au început să facă bășcălie arată de-a dreptul ridicol.

Să-și amintească ce scriau și spuneau când se vorbea despre un posibil atentat la viața lui Plahotniuc. Sau atunci nu era vorba despre o ființă umană?

Hai sictir.

Responsabilitatea este o mare virtute. Această calitate nu poate fi mai importantă pentru unii și mai puțin importantă pentru alții. Mai ales când în spatele celor vizați stau oameni, mulți oameni, care se bazează exclusiv pe încrederea în liderii lor. Mai mult, responsabilitatea nu este o chestiune de masă, ea se manifestă individual.

Experții în strategii politice și sociale susțin, la cursurile de leadership, că o platformă solidă nu poate fi construită pe negație, ci pe afirmație. Atunci când te bazezi pe ”NU”, fără să te gândești la ”DA” riști doar să distrugi, nu și să construiești. Nu-ți demolezi casa, dacă nu ai certitudinea că poți construi alta mai bună, altfel riști să ajungi pe drumuri. O mai repari, o mai cârpești, iar în paralel, aduni bani pentru alta nouă. Asta înseamnă responsabilitate.

Politicienii care doar contestă ce fac alții, fără a prezenta propria viziune cu privire la dezvoltarea statului, sunt mai periculoși decât cei pe care îi critică. Pentru că nu știi la ce să te aștepți de la ei, iar probabilitatea să facă mai rău este mult prea mare. Iar convingerea unora că mai rău nu poate fi este de-a dreptul sinucigașă.

Andrei Năstase și Maia Sandu nu ne-au spus, până în ziua de azi, cum vor schimba ei lucrurile în bine. Care-i planul lor, care-i identitatea lor, care le sunt convingerile, cine sunt oamenii pe care se bazează, ce strategii au, ce-și doresc în general, în afară de faptul că vor să debarce actuala guvernare? Sunt întrebări firești, care ar trebui să-l preocupe pe fiecare cetățean. Dar ce am auzit noi până acum, în afară de demagogie? Dezbaterile electorale le-au scos și mai tare la iveală goliciunea.

În plus, au și niște schelete în dulap despre care, în mod ostentativ, nu vor să vorbească. De exemplu, în ce relații sunt cu Platon, Usatîi și multe alte personaje controversate, care numai de bune intenții nu pot fi bănuite? De asemenea, până azi, nu am auzit nicio explicație referitoare la coechipierii lor conectați la FSB-ul rusesc. În mod direct, lucru demonstrat cu documente. Inclusiv în privința lui Gheorghe Petic, fostul polițist de frontieră arestat pentru un presupus viol, care a absolvit ȘCOALA SERVICIILOR SECRETE RUSE, în 2010, ca apoi să se numere printre liderii opoziției din Moldova. Nu în ’45 și nici în ’80, în 2010! Oare asta chiar nu contează pentru mințile înfierbântate?

Când ai în preajmă potențiali agenți secreți ai unei țări care manifestă o atitudine dușmănoasă în raport cu noi, nu poți să te faci că plouă. Trebuie să oferi niște explicații. Dar ei nu le oferă, ceea ce, în mod firesc, dă de bănuit.

Acum, ei cheamă lumea la revoluție, fără să-i garanteze protecție, nemaivorbind de o viață mai bună. Adică le cer oamenilor să se sacrifice de dragul lor, iar când sunt întrebați ce oferă în schimb, devin vulgari și brutali.

Gloata nu poate genera soluții, ea doar își exprimă nemulțumirea. Ea poate ușor distruge, dar nu e capabilă să construiască. Asta trebuie să înțeleagă oamenii care pretind că sunt serioși. Protestul e doar o formă de presiune, nimic mai mult. El nu poate înlocui o strategie, dacă ea nu există.

Statul este casa noastră, iar instituțiile sale reprezintă mecanismele care ar trebui să ne asigure confort, bunăstare și protecție. Când unele piese se uzează, ele trebuie reparate sau, după caz, înlocuite. Or, responsabilitatea în acest caz revine atât Puterii, cât și Opoziției. În proporții egale. Puterea răspunde de buna funcționare a acestor mecanisme, iar Opoziția este mecanismul de rezervă. Nu-i suficient ca cea din urmă să existe, este imperios ca ea să reprezinte o alternativă viabilă. Prin urmare, oamenii trebuie să fie atenți nu doar la disfuncțiile din sistem, ci și la soluțiile care există. Altfel spus, să vadă întâi dacă au cu ce să-și construiască o casă mai bună, înainte să o demoleze pe cea veche. Iată de ce, să critici Opoziția este tot un drept legitim. Cei care cred că pretenții poți să ai numai față de Putere sunt fie inconștienți, fie iresponsabili.

Mai aveți întrebări?

Se spune că trollingul a fost adus în Moldova de Filat. Cineva din interior povestea, acum ceva timp, că anume fostul premier a instituționalizat această ”meserie” și a creat o structură profesionistă, care a devenit o adevărată forță subversivă pe rețelele de socializare.

Coordonator-șef al armatei de troli proeuropeni și liberal-democrați ar fi fost nimeni altul decât Dumitru Alaiba, un om fidel acelei rău famate guvernări, specialist în manipularea online, care ocupa formal funcția de consultant guvernamental pe probleme economice și financiare. Da, este același Alaiba, care candidează sub umbrela ACUM pe circumscripția 51 pentru SUA și Canada, chipurile ca expert independent și antioligarhic. Pe cine servea detașamentul secret, specializat în diversiuni online, cred că e clar pentru toată lumea – pe oamenii lui Filat, inclusiv pe Maia Sandu, care era responsabilă atunci de filmarea copiuțelor de la Bacalaureat și nenorocirea liceenilor care n-au avut parte de un învățământ de calitate, care să le permită să treacă testul de adolescență intelectuală.

Ulterior, de la Filat-Alaiba s-au inspirat și alți politicieni, care au înțeles că împotriva trolilor poți lupta doar dacă ai și tu propriii troli. Prin urmare, astăzi, se creează impresia că fiecare partid are câte o astfel de structură, mai mare sau mai mică, în funcție de posibilități.

E bine sau rău, să judece istoria. N-am făcut noi bortă-n cer. Este un fenomen răspândit pe larg în lumea întreagă, iar cu timpul, se vor găsi, probabil, motivații și posibilități de ”legalizare” a acestei activități. Așa că, personal, nu aprob, dar nici nu condamn, pur și simplu, mă conformez.

Ceea ce pare însă ridicol și amuzant, în același timp, este că, astăzi, părinții fondatori al trollingului moldovenesc au ajuns să condamne… trollingul. Să vezi și să nu crezi! Sigur, nu pe tot, ci doar pe cel care-i servește pe alții. Prin Acțiune și Solidaritate, de dragul Demnității și Adevărului, s-au apucat să bombardeze Facebookul cu sesizări și denunțuri, determinându-i, până la urmă, pe responsabilii de acolo să închidă la pachet vreo 500 de conturi din Moldova. Mai mult, am înțeles că șeful denunțătorilor a fost chiar nejurnalistul care se crede reprezentant al jurnaliștilor, Petru Macovei, apărătorul dreptului la expresie antiguvernamentală, care este apolitic doar pentru cei care-i împărtășesc viziunile politice.

Grav e că sub securea dreptății peledemiste, reproFILATă în… ACUM, au căzut nu doar cei care se ascund sub profiluri false sau fake, cum e la modă să spui astăzi, ci și internauți reali și sinceri, care nu-și ascund identitatea și ale căror ”păcate” constau exclusiv în faptul că-și permit, vezi Doamne, să-i critice pe favoriții trolilor de sub fusta lui Sandu Filat. Democrație selectivă sau cum să-i zic?

Mă rog, à la guerre comme à la guerre, e o victorie și asta. Doar că e pentru o categorie specifică. Maia Sandu și Andrei Năstase ar trebui să fie mai discreți și să nu se prea expună. Să-i lase pe trolii lor să se bucure. Nu de alta, dar când mănânci usturoi, gura îți miroase, n-ai ce face. Mai ales că, la foarte scurt timp, Facebook-ul a înțeles că a cam făcut exces de zel și s-a apucat să deblocheze conturile închise pe nedrept. Așa că s-ar putea ca, până la alegeri, lucrurile să se inverseze. O fi Facebook-ul vulnerabil (că, mde, are vreo două miliarde de conturi de gestionat), dar nu cred că-i gata să-și sacrifice imaginea de dragul unor măscărici de pe Bâc.

În fine, ceea ce vedem astăzi n-are treabă cu politica reală. Cum să aibă, dacă nici politicienii nu-s reali? E doar un infantilism ridicol, care ne distrage atenția de la lucrurile serioase. Poate pentru unii e interesant, doar că această joacă de-a mijatca s-ar putea să ne coste scump în perspectivă. Să nu intrăm, din neatenție, în era regresului progresist, pe limba lor p…ț.

Sper să fie cu Doamne ajută.

Rușii sunt plagiatori prin definiție. Cam toate marile realizări ale lor s-au dovedit a fi niște banale copii după proiecte furate, din Occident, de regulă. Așa a fost cu mașinile sovietice, aparatele electronice sau electrocasnice, până și celebrul Kalașnikov reprezintă o copie fidelă a unui pistol automat inventat de un inginer german. Problema lor este însă alta: toate aceste pseudoinvenții s-au dovedit a fi mult mai proaste decât originalul.

Vă mai amintiți de așa-numitele revoluții colorate din 2004, din Georgia și Ucraina? Acestea au fost, de asemenea, o invenție occidentală, cred că nu pune nimeni la îndoială. După aceea, a apărut și copia rusească – ”revoluția lalelelor” din Kârgâzstan. Doar că, spre deosebire de cele originale, care au decurs pașnic, în cea mai mare parte, cea din urmă s-a soldat cu violență extremă și râuri de sânge. Sigur, prea puțini au sesizat atunci amprenta rusească, exact așa cum prea puțini au observat mâna Moscovei și în cazul revoluției din Chișinău, care s-a stins înainte de a se naște, în același fatidic an 2005. Voronin ne-ar putea povesti mai multe, dar nu o face, deocamdată.

Cert este un lucru: leul american e mai delicat totuși decât ursul siberian. Felina este elastică și grațioasă, inclusiv atunci când vânează, și reușește să lovească ținta precis, fără a provoca alte distrugeri. Ursul este însă brutal și neîndemânatic și strivește totul în cale atunci când își atacă prada.

De mai bine de trei ani, societatea din Republica Moldova este supusă unui proces lent de transformare, la nivel psihologic. Este obișnuită treptat cu ideea că revoluția este ceva firesc, că uneori este normal să recurgi la măsuri extreme, dacă vezi că pe căi legale nu-i posibil să-ți atingi scopul și chiar să aprobe violența, ca modalitate de a face dreptate.

Aceasta este, de fapt, partea nevăzută a protestelor, organizate, în tot acest răstimp, de opoziția de dreapta și de stânga, uneori separat, alteori în comun. S-ar putea chiar ca nici organizatorii lor să nu-și dea seama pe deplin ce rol îndeplinesc. Nici n-ar fi de mirare, dacă ținem cont de ”imensitatea” intelectuală a liderilor actualei opoziții. Politica e chestie serioasă, improvizațiile nu merg. Sau merg doar până la un punct. Și, se pare, punctul critic va fi atins anume pe 24 februarie, când tot acest efort ar urma să fie supus valorificării. Ceea ce s-a întâmplat în 2016, în noaptea în care a fost învestit Guvernul Filip, adică încercarea de a lua cu asalt Parlamentul, a fost doar un simplu test, fiți siguri de asta. Mai mult nici nu s-a dorit atunci.

Pe 12 februarie, Ministerul rus de Externe a emis un comunicat, în care își varsă ura pe americani, pentru faptul că și-ar băga nasul acolo unde nu le fierbe oala. Doar că, de această dată, oala suntem noi, Republica Moldova. Iată de ce se cere un pic de atenție. Pentru că ”temerea” exprimată de diplomația rusă se referă la nimic altceva decât la o posibilă repetare a maidanului ucrainean sau chiar a situației din Libia și Siria. Poate un pic inversat, aș mai adăuga eu. Iar sfatul ”frățesc” pentru ”partenerii” de peste ocean (!) este să-i permită populației Moldovei să aleagă ceea ce vrea ea, lăsând să se înțeleagă că asta ar fi altceva decât și-ar dori americanii.

Întrebarea este de unde știe Moscova ce vrea populația Moldovei și de ce este convinsă că asta ar contravine interesului american? Sau poate așa ar trebui să fie? Nu cumva ceea ce ar fi tentată să aleagă populația Moldovei este exact ceea ce și-ar dori și Moscova? Iar ca o continuare a ideii, pe cine ar miza ”pacifiștii” ruși pentru organizarea unei revoluții aici, în caz că americanii nu vor ține cont de aceste sfaturi? Minus cu minus fac plus, vorba lui Carla’s.

Gândiți, ajută, ar spune un coleg de breaslă.

P.S. Mi-am amintit de o poezie sovietică, pe care o recitam când eram copii. Nu știu dacă autorul necunoscut a vrut să spună și altceva, dar dacă tot am crescut mari, putem încerca să-i mai adăugăm niște sensuri.

Mișulică cel bălan

S-a suit pe baraban

Barabanu-i de măligă

Ursulică se cârligă.

Pagina 1 din 5
© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.