Nicolae Federiuc

Nicolae Federiuc

De câțiva ani, de când Andrei Năstase a decis să iasă din bucătărie și să-și manifeste public ”talentul” de politician, pe lângă el se plimbă o umbră. Este vorba despre un personaj șters și lipsit de valoare, dar care reușește mereu să stârnească zâzanie și să impresioneze tot felul de pămpălăi cu aere de intelectual.

Îl zice Nicolae Josan și se prezintă drept jurnalist, deși nimeni nu i-a citit vreodată vreun text care să se înscrie măcar formal în limitele rigorilor jurnalistice. Nici n-avea cum, pentru că un om care face cinci greșeli în cuvântul ”mama” n-ar trebui să aibă asemenea pretenții. Totuși, el spune asta fără nicio jenă, și-a făcut chiar și o legitimație și, culmea, strigă cât îl țin bojocii că el reprezintă presa liberă și independentă. Paradoxal, dar un singur om a fost în stare să profaneze, din câteva mișcări, trei noțiuni sacre pentru Democrație – PRESĂ, LIBERTATE, INDEPENDENȚĂ.

În fine, acest omulean, ajuns deja la o vârstă respectabilă, nu prea are cu ce se ocupa. Iată de ce, cât îi ziua de mare, bagă pe Facebook tot felul postări abjecte, crezând că, în acest fel, îi crește popularitatea idolului său politic Andrei Năstase. Chiar și atunci când Platforma lor decide să-și strige visurile în stradă sau în alte părți, nu iese din Facebook. Își ia o cameră cu el și transmite live tot ce se întâmplă în jurul său, iar între timp comentează în spatele cadrului cam tot ceea ce vede. Sigur, comentează exact așa cum scrie, dar altfel nici nu se poate, e de înțeles.

Multă lume a fost terfelită de el între timp. Cam toți cei care nu se înscriu în tiparele mediocrității sale și îndrăznesc, vezi Doamne, să manifeste o atitudine critică față de politica lor beteagă. Jurnaliști, lideri de opinie, scriitori, oameni de cultură, personalități de tot felul au fost murdărite din cap până în picioare de acest opozant de serviciu. Mai mult, ”victimele” sale nici n-au încercat măcar să riposteze, deoarece, în acest caz, ar fi trebuit să-l ridice la rangul de oponent de idei. Este însă greu să combați cu idei și argumente niște ofense infecte, care nu conțin nicio doză de material intelectual. Prin urmare, este lăsat slobod și ocolit atunci când e posibil.

De ceva vreme, am intrat și eu în vizorul lui, exact din aceeași perspectivă. Am preferat să nu-i răspund, atât din considerentele enunțate mai sus, dar și pentru faptul că este mai în vârstă decât mine, iar cei șapte ani de acasă mă obligă să manifest acest minim respect, chiar și atunci când sunt atacat la persoană. Excepție face doar această postare și nu pentru că mi-am pierdut răbdarea sau că aș fi dispus să renunț la principiile mele, ci doar pentru a-i explica de ce este atât de liber să se desfășoare. Să nu creadă cumva că toată această lipsă de reacție se datorează imensității sale intelectuale.

De fapt, mesajul e de mai degrabă pentru ceilalți oameni, care privesc dintr-o parte și care înțeleg că ceea ce face acest individ nu e nici deștept, nici util, nici democratic. Dimpotrivă, compromite dreptul la libera exprimare și ridică prostia la rang de virtute. Iar în era internetului, care permite ca orice mizerie să se împrăștie rapid pe arii necuprinse, acest fenomen devine de-a dreptul periculos. Pentru că așa-i împărțită societatea, nu toți au suficient discernământ, încât să poată să aleagă grâul de neghină.

Mă întrebați de ce nu susțin această opoziție? Exact din acest motiv. Pentru că foarte mulți oameni de acolo sunt copia lui Nicolae Josan. Înjură, calomniază, scuipă și agresează și nu pot să explice, nici măcar superficial, ce înseamnă bine și cum se poate obține. Or, convingerea mea este că, dacă vrem schimbare, trebuie, în primul rând, să nu permitem ca astfel de specimene să ajungă la putere.

După aceea, să căutăm oameni educați pe care să-i ajutăm să se afirme. Sper că m-am făcut înțeles.

În timp ce Andrei Năstase bate pe la porți străine în căutare de dovezi care să-l încrimineze pe Plahotniuc, iar Maia Sandu se delectează la teatru, Republica Moldova se scufundă, încet, dar sigur în criză.

Instituțiile statului stau paralizate de aproape patru luni, iar acest lucru nu are cum să nu se răsfrângă asupra vieții cetățenilor. Scumpirea unor produse alimentare de bază, dar și a carburanților sunt niște semnale clare că situația degenerează periculos. În scurt timp, va fi nevoie de efectuat rectificările bugetare și abia atunci va deveni clar pericolul care ne paște. Sunt vizate direct pensiile și salariile, investițiile în infrastructură, sănătatea și învățământul, subiecte extrem de sensibile care nu pot fi gestionate de un guvern provizoriu, în lipsa unui minim suport legislativ.

Incertitudinea care s-a creat după alegeri și incapacitatea noilor deputați de a găsi un minim consens riscă să arunce în aer pacea fragilă din societatea noastră și să ducă la haos, care va fi foarte greu de depășit ulterior. Degeaba vom căuta apoi vinovați, acțiunile se impun acum, imediat.

Dar cine să acționeze? PD-ul nu poate guverna de unul singur, oricât de tare și-ar dori, iar potențialii parteneri ia-i de unde nu-s. Socialiștii sunt preocupați să-și salveze ratingul și să se justifice în fața rușilor, în timp ce ACUM-iștii fac ce știu ei mai bine: scuipă în stânga și-n dreapta și caută păduchi. Ca măscăricii din Evul Mediu, care se maimuțăreau pe eșafod, în fața a mii de gură-cască, înainte să fie adus condamnatul pentru a fi torturat și executat. Doar că, de această dată, condamnați suntem noi, cetățenii Republicii Moldova.

Ascult ce debitează proaspeții aleși ai poporului pe la televiziuni și mă apucă groaza. Sunt atât de infantili, aerieni, superficiali și ridicoli, încât e practic imposibil să-ți dai seama ce au de gând să facă mai departe. Analiștii s-au încurcat de mult, iar partenerii străini stau și clipesc din pleoape și nu știu ce să mai recomande.

De Năstase nici nu mai vorbesc, acesta o ia razna cu totul. Parcă-i un câine turbat scăpat în mulțime, care nu-și mai recunoaște nici stăpânul. Așa e când urci rapid fără să ții cont că ai rău de înălțime. Am impresia că, încă puțin, și va fi nevoie de intervenția specialiștilor în halate albe.

P.S.

Un sfat pentru cei care încearcă încă disperat să salveze procesul de ”dezoligarhizare”: după cum spunea Filat, salvați-vă pe voi, oameni buni, salvați țara. Degeaba sperați că acești diletanți plini de sine o să vă fericească. Mai degrabă o să ne scufunde pe toți, odată cu ei.

Deputatul PPDA, Octavian Ţîcu îl ia este picior pe colegul său din PAS, Dumitru Alaiba, după ce ultimul a postat, pe Facebook, imagini din biroul său de ales al poporului, scrie today.md.

Amplasarea foarte bună și avantajoasă, scaune moi, frigider, safeu”, sunt câteva dintre lucrurile pe care le-a prezentat Alaiba, susţinând că in birou sunt lucruri care nu ar fi neapărat necesare.

Replica lui Octavian Ţîcu pentru Dumitru Alaiba a fost spumoasă. Acesta spune că ieşirea alesului PAS a fost una comică.

Ieșirea lui Dumitru Alaiba  pentru mine a fost comică într-un anumit sens. Când am fost ministru, aveam un birou excepțional. Dar aici ai un birou de 6×6 metri, un frigider și trei scaune în cruce. Pentru ce atâta agitație?”, s-a întrebat Ţîcu, în cadrul unei emisiuni la postul de televiziune N 4.

Mulți dintre moldovenii-români dintre Prut și Nistru nu-și pot explica ostilitatea minorităților rusofone în raport cu noi. De fiecare dată când au ocazia, comunitățile lor se mobilizează exemplar și ne oferă vot de blam. De parcă nu am trăi în aceeași țară și nu am avea interese comune. Ca în fabula cu racul, broasca și știuca. Ostilitatea naște ostilitate, ura naște ură și așa ajungem să ne dușmănim, spre deliciul politicienilor culegători de voturi.

Suntem stat independent de aproape 30 de ani, dar rămânem, în continuare, împărțiți între ”noi” și ”ei”. Ei contra noastră și noi contra lor. Care este motivul acestor dispute fără sfârșit? Rusia, România, UE, Statele Unite? Da, însă doar într-o anumită măsură. Geopolitica este mai degrabă un pretext decât o motivație reală, pentru că practica bate gramatica, iar subconștientul răstoarnă rațiunea. Iar rădăcinile acestui război epuizant și distructiv pentru toți deopotrivă sunt implantate adânc în subconștientul nostru.

Timpul zboară indiferent ce se întâmplă și schimbă percepțiile fără să ne dăm seama. Atunci când ne întrebăm de ce ne urăsc ”ei” pe ”noi” și de ce ni se opun cu atâta vehemență, trebuie să observăm că între noi nu mai există subordonare. În plus, în virtutea faptului că suntem mult mai mulți și ne aflăm pe pământul nostru, adică suntem acasă, am început să îi privim cu o anumită doză de superioritate sau, cel puțin, de la egal, la egal. Involuntar. Anume aici se ascunde sursa tuturor problemelor.

Credeți că rușii din Moldova sau, mai exact, vorbitorii de rusă îl cred pe Igor Dodon atunci când le vorbește despre integrarea în Uniunea Vamală? Sau aveți impresia că îl iau în serios atunci când dă lecții de istorie, lingvistică sau patriotism? Pe naiba. La fel ca și majoritatea oamenilor cu o minimă pregătire și cu un banal simț al realității, cetățenii respectivi, cu excepția unor ”talibani radicalizați”, nu dau o ceapă degerată pe mesajele lui Dodon și proiectele sale utopice.

Mai mult chiar, reușesc să se adapteze la noile condiții și să valorifice oportunitățile care apar mai bine chiar decât populația majoritară. Credeți că rușii și alți minoritari rusofili, care fac afaceri aici, nu profită de Acordul de Liber Schimb cu UE? Profită, bineînțeles. Sau vă pare că nu înțeleg care sunt riscurile de pe piața rusească și ce înseamnă să nu ai altă alternativă? Ba da, înțeleg prea bine, pentru că oamenii de afaceri sunt pragmatici și știu să facă diferență între vis și realitate. Tot așa cum cei din administrațiile localităților sau regiunilor populate de minorități valorifică pe deplin posibilitatea de a accesa fonduri europene și chiar românești. De câte astfel de proiecte au beneficiat numai găgăuzii! Cei din Cahul pot doar să-i invidieze.

Totuși, ei îl susțin necondiționat pe Dodon, care nu le poate oferi mai nimic din toate acestea. Paradox? Și da, și nu. Dodon este pentru ei un proiect de suflet, care îi ajută să-și înăbușe frustrările. Am să încerc să explic, mai ales pentru cei mai tineri, care nu au apucat perioada sovietică, pentru că anume acolo se află punctul de referință.

Așadar, cine eram noi, moldovenii, în URSS? O populație infimă într-un mega imperiu, niște vasali cuminți, înghesuiți în sate sau la periferiile orașelor, care îndeplineau docil tot ce li se cerea. Ei, în schimb, erau elita conducătoare, favoriții regimului, care beneficiau de cele mai bune condiții, erau alintați și susținuți necondiționat.

Ei lingeau smântâna și beau laptele, iar nouă ne lăsau zerul, ei mâncau carnea, iar nouă ne aruncau osul. Diferența dintre condițiile de la sat (unde trăiam noi) și cele de la oraș (unde trăiau ei) era atât de mare, încât ne simțeam ca niște corpi străini când pășeam acolo. Ne bâlbâiam rusește ca să cumpărăm o bucată de salam, o coadă de pește și câteva înghețate, după care ne întorceam sufocați și transpirați în țarina noastră, unde puteam vorbi liber și ne puteam simți stăpâni. ”Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”, acesta era sloganul românului sovietic.

Tinerii de azi nu mai știu că limba noastră era considerată inferioară și lăsată să se manifeste doar în rezervațiile noastre rurale. Favoriții regimului o percepeau ca pe un grai al aborigenilor, care nu are loc în mediile elitiste. Vă mai amintiți de celebrul îndemn în rusă, adresat nouă, atunci când ne exprimam în limba maternă: ”Vorbiți, vă rog, omenește!”? Era descalificant pentru un rus să ”coboare” la nivelul unui moldovean, darămite să-i vorbească limba.

Așa că, dacă cineva dintre noi avea ambiția să-și depășească starea de exponent al unei ”națiuni tribale”, trebuia să accepte toate aceste realități și să adopte aceeași atitudine față de neamul său. Iată de ce în familiile mixte și nu numai, în special în orașe, copiii vorbeau rusește și nu se identificau ca moldoveni. Nu neapărat pentru că părinții lor erau trădători sau ticăloși, dar pentru că se gândeau la viitorul acestor copii. Pentru că înțelegeau că doar așa le pot asigura un trai fără umilință și un loc de cinste la masa aleșilor. Credeți-mă, nimeni nu-și închipuia atunci că Uniunea Sovietică, această supraputere mondială poate crăpa într-o zi.

Da, au existat și mulți băștinași cu discernământ și demnitate, care au încercat să se opună, însă au fost rapid reduși la tăcere. Fie prin exterminare, fie prin marginalizare. De aceea, cu timpul, cei rămași s-au conformat și și-au acceptat condiția de sclav. Poporul simplu însă, care nu a cunoscut altă realitate, nu mai vedea o problemă în asta și încerca să profite pe deplin de micile plăceri pe care i le permitea regimul atotputernic. Masele erau la fel ca un câine flămând aflat la legătoare, care se bucură și de un știulete de porumb aruncat de stăpân, fără să-și de seama că el este carnivor, de fapt.

A trecut mai bine de un sfert de veac de când ne-am separat de vechea metropolă, însă forța ei de atracție încă îi mai domină pe mulți. Da, sunt acei oameni mici și săraci, care înoată prin noroi pe ulițele Patriei și se uită cu nostalgie în urmă. Asemenea robilor țigani eliberați de boierul Vasile Alecsandri, care, după un timp, s-au întors la vechiul stăpân și-l rugau să-i ia înapoi.

Acum înțelegeți ce a însemnat pentru rușii de aici prăbușirea imperiului sovietic? Cum v-ați simți voi să vedeți că sluga voastră de cândva vă consideră egalul său, mai mult chiar, manifestă superioritate? Să constați că cei care mai ieri se plecau în fața voastră și nu vă ieșeau din cuvânt, astăzi devin din ce în ce mai mulți și v-au invadat orașele, au populat zonele rezidențiale de lux și au acaparat instituțiile care vă aparțineau exclusiv?

Rușii din Moldova se simt umiliți când sunt tratați ca o minoritate etnică. Când văd că nu au de ales și trebuie să învețe limba poporului care le-a fost supus până mai ieri, pentru că își dau seama că, în caz contrar, vor rămâne pe dinafară. Iar noi nu putem observa întotdeauna aceste lucruri, pentru că suntem preocupați de propriile nevoi și nu mai suntem dispuși să le tolerăm apucăturile imperiale. Deoarece nu-i mai vedem ca pe un popor ales, așa cum s-au obișnuit. Dimpotrivă.

În accepția lor, noi suntem ca buruienile care înăbușă plantele de soi. Oricât le vei tăia, ele vor crește oricum, pentru că au rădăcini adânci și au existat acolo de veacuri. Ei înțeleg că, în lipsa unui grădinar, plantele „de soi” vor pieri, până la urmă. Dar grădinarul nu mai e. Se află în altă țară acum și n-are timp și nici posibilitate să se ocupe de vechea grădină.

Și mai dureros pentru ei este că înțeleg că timpul lucrează împotriva lor și nu pot opri această metamorfoză. E mai mult decât frustrant.

Dar știți ce îi sperie cel mai tare? Ei au ajuns să fie marginalizați până și în patria-mamă. Da, în Rusia, ei nu se simt acasă. Rusa arhaică și plină de calchieri din română, accentul provincial, diferențele de mentalitate acumulate în timp și… pașaportul moldovenesc îi fac să arate acolo ca niște străini, imigranți de duzină, care cer mai mult decât merită. Sunt percepuți mai degrabă ca niște bastarzi, care nu au dreptul moral să pretindă la recunoaștere deplină. La fel ca noi, basarabenii, atunci când mergem în România. Doar că noi, spre deosebire de ei, avem casa noastră, așa șubredă cum e. Nu am fost lăsați singuri undeva departe, pe pământ  străin.

Toate acestea luate la un loc îi determină să ne opună rezistență. Să meargă până și împotriva propriilor interese, să-și sacrifice bunăstarea și siguranța zilei de mâine, doar de dragul de a-și satisface orgoliile rănite. Este o problemă de ordin psihologic, un fel de depresie colectivă, dacă pot să mă exprim așa. De aceea, au nevoie de Dodon. Chiar dacă își dau bine seama că este un parvenit, care nici măcar rus nu e. Un ”grădinar” amator, fără scule și pricepere, care nu poate face mare lucru. Dar cel puțin le ia apărarea, vorbește în numele lor și le răscolește amintirile despre măreția de odinioară.

Soluții miraculoase nu există. Putem fi supărați și răzbunători sau putem fi concilianți și înțelegători. Adică să acceptăm, într-un final, că Republica Moldova este și casa lor, chiar dacă, aparent, nu le aparține de drept. Aici s-au născut, aici au crescut și nu au unde să plece. Este un fel de dramă, personală și de grup, iar fricile sunt cumva explicabile. Va mai trece ceva timp și ostilitățile se vor stinge de la sine. Până atunci însă, va fi la fel. Pregătiți-vă de o nouă confruntare.

Prin târg se zvonește că, după Blajini, liderul PPDA, Andrei Năstase, va face o escapadă la Moscova. Bineînțeles, nimeni dintre fruntașii acestei grupări politice nu a confirmat această informație, dar nici nu a infirmat-o, ceea ce lasă loc de interpretări. O fi clima rusească pe placul principalului opozant de la Chișinău, totuși e puțin probabil că acesta merge încolo să se răcorească.

Care ar fi atunci motivele acestei vizite controversate, care, în mod sigur, nu prea dă bine la imagine? Răspunsul a fost dat chiar de Năstase, în platoul televiziunii nașului său de cununie. Moscova i-ar putea ”vinde” niște informații compromițătoare contra cetățeanului Vladimir Plahotniuc, dușmanul său de moarte. Condițiile acestei ”tranzacții” trebuie însă negociate, așa că prezența fizică este obligatorie.

A fluturat Năstase cu niște hârtii în timpul emisiunii, dar a evitat să spună ce scrie acolo, pe motiv că încă n-ar fi timpul, dar ne-a asigurat că va deveni ”transparent” la momentul potrivit. Nu ne rămâne decât să deducem că momentul potrivit va veni abia după ce Moscova îi va da ceea ce i-a promis, adică după revenirea în Patria sa multinațională.

De ce anume Moscova, s-ar întreba unii, atâtea i se încriminează liderului PDM și nu s-a găsit o instanță mai credibilă care să poată confirma veridicitatea acestor acuzații? Nu s-a găsit, se pare. De vreo trei ani, Năstase tot încearcă disperat să obțină măcar o foaie semnată de un procuror european, care să-l inculpe pe Plahotniuc, însă așa și nu a obținut-o. A bătut la porțile Londrei, a tras sforile pe la Berlin, s-a milogit în fața prietenilor săi din Parlamentul European, în speranța că aceștia vor demara cel puțin o anchetă care să justifice războiul său ”antioligarhic”. În zadar. În afară de niște mesaje superficiale de susținere nu a primit nimic concret. Nici măcar lituanianul filorus cu viziuni stângiste, Petras Austrevicius, nu i-a fost de mare folos.

Așa că nu-i rămâne decât să folosească ultima pârghie de care mai dispune – ”justiția” din Rusia. Într-adevăr, Plahotniuc are niște dosare deschise acolo, chiar dacă motivația lor este mai mult decât evidentă pentru cei cu un dram de discernământ. Dar dacă altceva nu e, sunt bune și acestea.

Problema e ce vrea Moscova, în schimbul acestui ajutor ”frățesc”. Iarăși suntem nevoiți să apelăm la logică, mai ales că ne-au fost furnizate și niște indicii, imediat după ce s-a consumat exercițiul electoral. Moscova vrea capul lui Moțoc și a spus-o cu text deschis prin intermediul presei loiale Kremlinului. Nu de dragul demnității și adevărului și nici de mila moldovenilor ”capturați”, ci pentru că omul respectiv a devenit indezirabil, după ce a declarat-o pe ea însăși indezirabilă. Cine calcă Kremlinul pe bătătură nu are iertare, iar acest lucru îl poate confirma și ultimul nostru comunist, bătrânul general Vladimir Voronin.

Așadar, Andrei Năstase ne vrea, din nou, eliberați cu ajutorul rușilor, și speră că moldovenii deșteptați o să-i aprecieze gestul și-i vor ieși în cale cu flori, așa cum s-a întâmplat în ’44, când ostașii sovietici eliberatori au venit aici călare pe tancuri. Nu-i exclus că se vor găsi oameni care să aplaude un astfel de deznodământ și care chiar să creadă sincer că democrația merită un astfel de sacrificiu. Dar vreau să le amintesc acestora că rusul e dispus să ”elibereze” țări străine doar cu o condiție – să nu mai plece niciodată de acolo. A demonstrat-o fără drept de apel în 1812, în 1940 și în 1944.

Ca să vă împrospătați memoria și să resimțiți dragostea rusească pentru popoarele salvate din captivitate, așteptați să vină 9 mai, când vom retrăi, cu voie sau fără voie, victoria împotriva ”ocupantului” român. Mai e puțin, tovarăși.

Așa-i că vă obișnuiți, ușor-ușor, cu ideea unei asocieri între ACUM și PSRM? Nu vă mai pare atât de atipică și monstruoasă. Există atâtea argumente care justifică un asemenea pas! Bineînțeles, există și riscuri, dar când în joc e interesul național, trebuie să poți să-ți asumi aceste riscuri. Scopul scuză mijloacele, te faci frate și cu dracul, numai să treci puntea, nu-i așa?

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este o improvizație, chiar dacă se creează această impresie. Este o strategie gândită cu mult timp în urmă și implementată treptat, în etape. Fără mișcări bruște, ca să nu se sperie publicul aplaudac. Interese sunt mai multe, nu se rezumă doar la unul, tot așa cum și cei interesați nu sunt neapărat în aceeași barcă. Fiecare cu ambiția lui, doar că problema a devenit una comună, respectiv se cere conlucrare.

Interesul rusesc și problemele europeniștilor progresiști

Este evident că, în Republica Moldova și nu numai, s-a copt o problemă care afectează deopotrivă două tabere aparent beligerante. Prima depune eforturi disperate să păstreze intactă zona de influență rusească, alta încearcă pe toate căile să stăvilească avansul populist, care riscă să cuprindă toată Europa.

Este posibilă o coalizare între ele? Da, dar numai în anumite regiuni, cele neatractive din punct de vedere economic, care nu necesită cheltuieli și care pot fi menținute în zona gri. Regiuni care pot fi ușor neutralizate, astfel încât să nu creeze probleme în plus. Cum? Simplu, trebuie doar să nu li se permită acestor state să devină autosuficiente și capabile să pună condiții. Fără lideri puternici și fără o verticală a puterii. Incapacitatea de autoguvernare și lipsa oricăror manifestări naționaliste, iată de ce este nevoie.

Dar să revenim la problemă. Ea are un nume în fiecare din aceste zone. În Republica Moldova, de exemplu, se numește Plahotniuc, în Ucraina – Poroșenko, în Belarus – Lukașenko. Bineînțeles, toate au propriul specific, respectiv, necesită abordări specifice, dar, în același timp, au și foarte multe în comun. Toți cei numiți se vreau puternici, autosuficienți și independenți și încearcă să cultive patriotismul local, un fel de naționalism pragmatic care prinde la public. Iată de ce trebuie neutralizați.

Ați auzit cum îl lăuda Dmitri Kiseliov, propagandistul-șef al Kremlinului, pe Vladimir Zelenski, oponentul lui Petro Poroșenko la prezidențialele din Ucraina și favoritul progresiștilor europeniști? Nu vi s-a părut ciudat? Și asta la scurt timp după ce ne-a explicat nouă, moldovenilor, cât de otrăvit este mărul lui Plahotniuc și de ce este importantă formarea unei alianțe ”antioligarhice” între ACUM și PSRM.

Țineți minte! Nimeni nu dă o ceapă degerată pe socialiști sau pe cei din blocul ACUM. Toată LUMEA BUNĂ știe că aceștia sunt incapabili să dezvolte Republica Moldova, pentru că au mâinile legate. Doar că respectiva LUME BUNĂ exact de asta are nevoie – de niște saltimbanci docili, care să răspundă la ”aport” și să lase Republica Moldova acolo unde stă, în zona gri, care desparte cele două mari sfere de influență.

Monstruoasa coaliție, în chinurile facerii

Spuneam la început că ideea unei alianțe între PSRM și ACUM devine tot mai fezabilă și din ce în ce mai agreată de adepții celor două tabere. Și asta deoarece s-a aplicat strategia picăturii chinezești. Lumea a fost otrăvită cu doze mici, astfel încât să nu vomite și să nu simtă metamorfoza.

Încă puțin și cele două tabere se vor contopi, de parcă nici n-au fost despărțite vreodată. Procesul a început de mult, cu mult înaintea alegerilor parlamentare. Acest lucru a devenit clar din clipa în care unioniștii au fost scoși pe tușă, odată cu dinozaurii comuniști, două categorii extrem de rigide și nonconformiste.

Dar vor reuși ei, chiar și uniți, să-l dea jos pe Plahotniuc? Aceasta e marea lor dilemă, care nu-i lasă să doarmă. Se cere un salt periculos, care poate să însemne totul sau nimic. Însă curajul ia-l de unde nu-i.

NOTĂ: Am pus între ghilimele acești doi termeni pentru că sunt improprii și au fost introduși forțat în limbajul politic autohton. Mai mult, cel de-al doilea nu există, în genere, în limba română.

De cel puțin trei ani de zile, auzim despre ”statul capturat” și necesitatea de ”dezoligarhizare”. La început, aceste noțiuni erau utilizate ocazional, iar treptat s-au înrădăcinat în discursul public, ca, într-un final, să devină elemente centrale, pe care se sprijină o întreagă ideologie politică. Au ajuns atât de uzuale, încât până și analiștii versați se raportează la ele, fără să explice pe îndelete ce înseamnă mai exact și dacă, într-adevăr, avem parte de niște fenomene noi, specifice doar guvernării Partidului Democrat.

De ce cred că această explicație este necesară? Pentru că expresiile respective au un puternic impact emoțional, fapt care-i împiedică pe oameni să intre în esență și să judece rațional. În politică, de multe ori, se operează cu cuvinte tari, cu scopul de a atrage atenția, de a șoca și de a ocoli argumentarea. Or, anume argumentarea se impune în situația creată, deoarece, astăzi, cu acești termeni se operează nu doar la proteste și întruniri publice, unde, se știe, mai puțin contează esența, important e efectul, ci și la elaborarea politicilor la cel mai înalt nivel, unde nu e loc de artificii lingvistice.

Este statul capturat și, dacă da, de când?

Actuala opoziție, mai ales cea care se pretinde proeuropeană, insistă că, odată cu venirea la putere, în 2016, Plahotniuc și-a subordonat instituțiile statului și le-a forțat să activeze în interesul său și ale partidului de guvernământ. Ceea ce nu se spune însă este că Plahotniuc nu iese cu nimic din tipare și nu a revoluționat în niciun fel politica moldovenească.

Dintotdeauna, instituțiile publice, inclusiv cele de drept, au manifestat loialitate în raport cu Puterea. De fiecare dată, cei ajunși în vârful piramidei s-au preocupat să-și plaseze în funcțiile cheie oameni de-ai lor, care să-i favorizeze în detrimentul oponenților. Este valabil pentru toți conducătorii de până acum ai acestui colț de țară. Fără excepție.

Vreți să spuneți R. Moldova nu era ”stat capturat” pe vremea lui Lucinschi (pe Snegur nu-l iau în calcul, deoarece atunci statul abia se construia și era debandadă totală)? Sau că pe timpul lui Voronin instituțiile statului acționau de capul lor?

Sau pe vremea lui Filat? Vreau să-i amintesc Maiei Sandu, care era atunci ministru, cum șeful de la fisc (instituția care colectează banii de la contribuabili și aplică sancțiuni) se gudura în fața premierului liberal-democrat și îi răspundea umil: ”Da, șefu’”. Imaginați-vă, în această situație, cât de tare se temeau de fisc firmele lui Filat și ale ortacilor săi, dar și ce pățea concurența când ieșea din matcă. Sau cum colegul său de partid și guvern, Dorin Recean, fostul ministru de Interne, ”îl dădea cu capul de asfalt” pe cineva care a sfidat interesul unor ștabi de la guvernare. Atunci statul nu era capturat? Puteam vorbi atunci despre echitate socială? Să fim serioși.

Așa că statul este ”capturat” de când există pe fața pământului. Singura diferență e că, uneori, puterea este concentrată într-o singură mână, alteori – ”partajată” între doi sau chiar trei potenți ai zilei. Dar nu contează câte capete are balaurul, efectul este același.

Prin urmare, problema e veche de când lumea, iar soluționarea ei depinde de mult mai mulți factori decât de simpla înlocuire a lui Plahotniuc. ”Eliberarea instituțiilor statului din captivitate” este un proces foarte amplu, nu se rezumă doar la demiterea în Parlament a unor șefi.

Să admitem că actuala opoziție preia puterea și-i demite pe toți ”oamenii lui Plahotniuc”. Și cine vor fi puși în locul lor? Cine va fi procuror general, nu cumva Andrei Năstase? Cine va fi numit șef la CSJ, nu cumva Domnica Manole, fosta judecătoare, alungată din sistem? Ș.a.m.d. Pot fi și alții în locul lor, nu exclud, cert este că toți vor fi loiali noii puteri și vor acționa exact ca predecesorii lor, dacă nu mai rău. În aceste condiții, despre ce fel de ”eliberare din captivitate” vorbim?

Vă rog nu-mi pomeniți despre comisii de integritate și de meritocrație, pentru că am văzut deja cum funcționează, la întocmirea listei electorale a blocului ACUM.

”Dezoligarhizare” sau înlocuirea lui Tanda cu Manda

Acum, pe scurt, și despre procesul de ”dezoligarhizare”. Iarăși, e vizat doar Plahotniuc, de parcă, în afară de el, nu mai există oligarhi. Dar ce facem cu Filat, cu Platon, cu Țopa, cu Lucinschi? I-ați auzit pe Maia Sandu și Andrei Năstase să zică ceva de rău de ei? Nu doar că n-au nicio problemă cu aceștia, ei sunt produsul lor. Trăiesc din banii lor și își fac imagine la televiziunile lor, care-i spală și piaptănă de dimineața până seara.

Știu că mai bine de 90 la sută din cetățeni n-au citit investigația făcută de Zeppelin despre corespondența dintre Platon și agentura rusească. Totuși, vă îndemn să aruncați o privire. Clarifică foarte multe lucruri despre relația amoroasă dintre ”salvatorii națiunii” și finanțatorii lor oligarhi.

Vă închipuiți că, după debarcarea lui Plahotniuc, aceștia vor continua să investească talent și efort în consolidarea statului de drept? Ei, oligarhii ”de treabă”, sunt condamnați, unii chiar stau la pușcărie, oameni buni! Ei pompează astăzi bani în opoziție ca să-și recapete libertatea și să-și recupereze averile confiscate, nu să vă fericească pe voi. E la mintea cocoșului.

Nu cumva cu asta se va ocupa Năstase, dacă va ajunge procuror general?

Și dacă ar fi niște nume noi, mai treacă-meargă. Dar ei deja au stat în capul mesei și au avut suficient timp ca să ne fericească. Ce garanții oferă opoziția că aceștia nu vor reveni în forță? Vă răspund eu: niciuna.

În loc de concluzii

Vreau să vă mai atrag atenția la un detaliu: niciodată, acuzațiile formulate de opozanții de azi nu au fost însoțite de probe. Nu există niciun argument valabil, documentat, care să confirme, fără drept de apel, că Plahotniuc este hoț, bandit, proxenet și criminal. Nu-l apăr, doar sunt curios. De atâta timp și nicio probă? Arătați-mi-le, dacă le aveți.

În plus, nimeni nu a demonstrat, iarăși, cu probe sau documente, caracterul capturat al statului. Toți se bazează pe supoziții și pe percepții personale. Doar că acestea sunt extrem de subiective.

Într-adevăr, avem o problemă serioasă în ceea ce privește activitatea instituțiilor democratice. Nu avem o justiție independentă și nici stat de drept. Dar încerc să-mi imaginez, prin absurd, că, de mâine, nu mai există nimeni care să le dicteze judecătorilor, procurorilor și altor funcționari din Justiție cum să acționeze și ce decizii să ia. Că sunt total independenți de factorul politic și de oricare alt gen. Credeți că vor face dreptate și se vor conduce exclusiv de buchia legii? Că nu vor mai lua mită? Că nu vor abuza de poziția și puterea lor, pentru a se îmbogăți? Chiar credeți?

Problema este una sistemică și ține inclusiv de mentalitate, de context, de zonă geografică, dacă vreți. Este un întreg cerc vicios, care nu are cum să depindă de un singur om. Iată de ce, pretinsele soluții ale opoziției sunt demagogie pură. Sunt la fel de utopice ca și expresiile pe care le utilizează.

Schimbarea este necesară, doar că pentru asta este nevoie de timp și de oameni competenți și credibili. Nu de niște blegi incapabili și agramați, cu schelete în dulap, pe care, în afară de a urla și înjura, nu-i duce capul să facă nimic.

Aveți să-mi propuneți o astfel de alternativă? Dacă nu, stați acolo unde stați și beți ceai, vorba lui Dodon.

Cuprinși încă de febra alegerilor și absorbiți de spectacolul postelectoral, trecem cu vederea un eveniment de o importanță colosală pentru viața politică din Republica Moldova. Chiar sub ochii noștri, se întâmplă un lucru care va schimba substanțial fundamentul ideologic pe care se sprijină fragila noastră democrație, de la Independență încoace.

De când existăm ca stat independent, am fost împărțit între noi și ei, o parte ancorată în trecut (preponderent cel sovietic) și alta preocupată de prezent și viitor (asociate cu civilizația vestică). Diferența dintre cele două tabere, relativ egale ca dimensiune, este substanțială: prima – rigidă, organizată și hipercentralizată, a doua – neomogenă, confuză și cu o structură nestatornică.

Le mai spunem ”stânga” și ”dreapta”, deși factorul ideologic nu doar că nu-i definitoriu aici, dar lipsește aproape cu desăvârșire (asta dacă facem un minim efort să înțelegem ce înseamnă ”stânga” și ”dreapta”, din punct de vedere doctrinar). Mai degrabă, această asociere se raportează la timpul și spațiul în care se regăsesc aceste tabere. Filorușii, mai exact, filosovieticii s-au autodefinit ”de stânga”, încercând să păstreze cumva linia ideologică comunistă a defunctului imperiu, în timp ce antisovieticii s-au plasat automat pe partea opusă, respectiv, și-au spus ”de dreapta”. O delimitare ”din topor”, de-a dreptul amuzantă, care merită o analiză aparte.

Cineva va spune că omit o a treia parte, ”de centru”, care nu-i neapărat ostilă trecutului sovietic, dar care s-a adaptat vremurilor noi și are o abordare pragmatică (unii i-ar mai spune și oportunistă). Da, există, însă, în momentele de răscruce, când trebuie făcută o alegere clară, ea înclină aproape întotdeauna balanța spre ”dreapta”, prin urmare, am băgat-o la pachet în tabăra neomogenă.

Așadar, ce am avut noi în ultimele aproape două decenii? Un colos ”de stânga”, bine organizat, condus de un lider puternic, și o adunătură pestriță pe ”dreapta”, care-și modifică structura internă la fiecare ciclu electoral și care nu s-a subordonat niciodată unui singur lider. Iată de ce, partea ”dreaptă” a eșichierului politic a fost mereu măcinată de conflicte, iar din această cauză, nu s-a putut coagula într-o structură solidă și durabilă, capabilă să înfrunte demn adversarul ”de stânga”.

De fiecare dată, alianțele s-au construit conjunctural, de nevoie, pentru a contracara PERICOLUL comun, nu grație unor IDEALURI și VIZIUNI comune. De aici și mult contestatul vot ”geopolitic”, care a prevalat mereu celui rațional, bazat pe convingeri personale și încredere. Frica de fantoma sovietică e încă atât de vie, încât politicienii care se autointitulează ”de dreapta” nu trebuie decât să o evidențieze și să o amplifice. Cine se descurcă mai bine este votat. Efectele acestui joc al nervilor le cunoaștem cu toții.

Dar totul are început și sfârșit și se pare că trăim acum momentul în care ”stânga”, cea coagulată și puternică, își dă obștescul sfârșit, iar astfel Dodon devine ultimul lider care reușește să concentreze nostalgiile sovietice într-o singură mână și să le servească pe tavă interesului rusesc. Asta nu înseamnă că acești votanți vor dispărea, însă, de acum încolo, ei vor fi răzlețiți și dezorganizați, la fel ca frații lor ”de dreapta”, ceea ce schimbă substanțial raportul de forțe. În mod logic, evoluțiile ulterioare ar trebui să favorizeze calitatea în detrimentul cantității, ceea ce, teoretic, arată destul de optimist.

Alegerile din 24 februarie, testul care schimbă foaia

Pe ce mă bazez când spun că Dodon e ultimul titan ”de stânga”, care va sparge acest curent de gândire și va împrăștia nostalgiile sovietice? Dacă ne uităm atent la situația care s-a creat după alegerile parlamentare, vom observa următorul tablou: un PDM relaxat și sigur pe sine, care e liber să se asocieze cu oricine, fără să riște prea mult, și chiar să meargă la anticipate; un așa-numit bloc politic, format din PAS și PPDA, isteric și rigid, dispus mai degrabă să rămână în opoziție decât să facă vreo concesie; și un PSRM strâns între ciocan și nicovală, aflat în cădere liberă, care, orice ar face, se îndreaptă spre pierzanie.

Indubitabil, socialiștii se află astăzi în cea mai ingrată situație. În primul rând, ceea ce părea un avantaj la început, adică victoria lui Dodon la prezidențiale, s-a transformat astăzi într-un mare handicap. Faptul că Dodon a fost constrâns de legislație să renunțe la poziția de lider de partid, a decapitat practic această formațiune. Da, el a rămas lider informal, dar faptul că nu-și poate asuma plenar și deschis acest rol slăbește unitatea în interiorul acestei formațiuni. Zinaida Grecianîi, chiar dacă este președinte de formă, se transformă, cu timpul, într-o barieră între șeful statului și partidul său, deoarece dublează poziția de lider și o ramifică, risipind astfel în van o parte din energii. Și prestația lamentabilă la Președinție, acutizată și de incapacitatea de a influența lucrurile, dar mai ales de a se ține de cuvânt, a făcut ca cea mai importantă funcție în stat să devină pentru socialiști mai curând o povară, decât un plus de autoritate.

Rezultatul mult sub așteptări, înregistrat la alegerile parlamentare, accentuează această stare de neîncredere. Or, cu moralul la pământ, este foarte riscant să te aventurezi într-o nouă confruntare politico-electorală. Pe de altă parte, rămânerea în opoziție echivalează cu o moarte prematură. 10 ani de opoziție plus încă patru e prea mult, chiar și pentru un partid puternic și bine organizat. Mai mult, valoarea fiecărui deputat în parte va crește proporțional cu aprofundarea crizei politice, dacă se va ajunge până aici, și puțini vor fi cei care vor rezista tentației de a se plasa de partea puterii, chiar și cu riscul de a fi numiți trădători. Când barca se scufundă, șobolanii fug și nimic nu poate schimba această legitate.

Nici accederea la guvernare nu-i avantajează, pe termen mediu și lung, deoarece pentru asta trebuie să se alieze cu cineva. Dar cu cine, cu Vlad Plahotniuc sau cu Maia Sandu și Andrei Năstase?

Coaliția PSRM-PDM

În principiu, o alianță cu PDM-ul nu i-ar afecta prea mult, din punct de vedere al imaginii. Dar cât vor rezista socialiștii în această îmbrățișare sufocantă? Chiar și în cazul unei partajări egale a puterii politice, ceea ce e puțin probabil, socialiștii vor fi defavorizați. Coabitarea cu Plahotniuc este complicată, anume pentru faptul că acesta e prea puternic și abil și rareori e dispus să cedeze, mai ales când este vorba despre chestiuni principiale.

Direcția de dezvoltare Pro-Moldova, îmbrățișată și de unii, și de alții (unul dintre puținele lucruri care pare să-i unească), seamănă doar în aparență, în virtutea similitudinii semantice. Politica ”pentru Moldova”, promovată de PSRM, nu este nici pe departe aceeași cu politica ”pro-Moldova”, asumată de PDM, chiar dacă unii s-au grăbit să facă această asociere. Dimpotrivă, ele se cam bat cap în cap, pe mai toate dimensiunile.

Când Dodon spune că este ”pentru Moldova”, el, de fapt, se plasează în antiteză față de România. Această atitudine are, mai degrabă, un caracter simbolic, bazat pe emoții, menit să perpetueze diferențele inventate de sovietici, pentru a nu permite contopirea acestui teritoriu cu restul spațiului românesc și menținerea lui pe orbita rusească. Adică el îi plasează pe moldoveni și români pe poziții opuse și antagoniste, cu scopul de a-i ține pe primii mai aproape de Rusia și mai departe de România. Astfel, pro-Moldova lui Dodon este mai degrabă pro-Rusia și anti-România, decât pro Republica Moldova. Acest mesaj este unul pur ideologic și nu implică acțiuni practice, cu caracter economic sau social. Disputarea lui Ștefan cel Mare, efortul de a demonstra întâietatea limbii moldovenești, interpretarea tendențioasă a istoriei, cu scopul de a trasa o evoluție separată a moldovenilor, independentă de cea a românilor, și multe alte idei, preluate de la propaganda sovietică și adaptate la zilele noastre, cam la asta se rezumă acest mesaj politic.

”Pro-Moldova” PDM-ului înseamnă însă cu totul altceva. Acest program se referă aproape exclusiv la politicile social-economice menite să reducă dependența față de factorul extern. Mai ales cel rusesc (!). În politica pro-Moldova, asumată de democrați, se înscrie perfect solicitarea privind retragerea armatei ruse din stânga Nistrului, cu scopul consolidării independenței și suveranității statului, construcția rețelelor energetice de alternativă, pentru a sparge monopolul Rusiei în zonă, dezvoltarea unor punți de comunicare cu SUA și alte state influente, iarăși, în contrapunere cu interesul rusesc. Sigur, subtil, este vizată și Uniunea Europeană, căreia i se sugerează, în acest fel, să nu recurgă la șantaj, cum s-a întâmplat atunci când a fost sistată asistența macrofinanciară pentru Republica Moldova, preponderent din motive politice.

Democrații mai explică politica pro-Moldova prin drumuri bune, dezvoltarea rurală, asigurarea cu locuințe, oprirea exodului populației prin creșterea atractivității localităților și alte proiecte, care, teoretic, ar spori confortul cetățenilor și ar dezvolta un fel de patriotism local și o autosuficiență, care ar descuraja milogirea în fața puterilor străine.

Democrații n-au nicio problemă să dea mâna cu românii și chiar pun un accent deosebit pe dezvoltarea relațiilor dintre două state, dacă ar fi să analizăm evoluția acestora în ultimii trei ani.

Sunt curios să văd cum ar arăta miniștrii socialiști la o ședință comună a guvernelor de la Chișinău și București, de exemplu. Sau cum ar tăia panglica la inaugurarea gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău. Sau cum semnează cu Guvernul SUA contractul de vânzare-cumpărare a terenului fostului Stadion Republican, ca americanii să-și construiască acolo o ambasadă mai mare și mai bine plasată decât cea a Federației Ruse.

Personal, nu cred că Plahotniuc ar renunța la aceste direcții strategice, de dragul lui Dodon. Mai ales când știe prea bine cât de iubit este la Moscova și ce-l așteaptă în cazul în care rămâne la cheremul rușilor.

În plus, o alianță PSRM-PDM este total nedorită de Moscova, dacă e să descifrăm mesajele transmise de mesagerii Kremlinului, în ultima perioadă. Așa că, în acest caz, Dodon s-ar agăța de un fir prea subțire care puțin probabil să-l scoată la liman, în schimb, ar atrage asupra sa furia Moscovei, care nu-l va ierta, mai ales după ce i-a făcut atâtea favoruri.

Iată de ce, acest scenariu este destul de sumbru pentru colosul ”de stânga” și îl condamnă la moarte sigură.

Coaliție PSRM-ACUM

Nici formarea unui alianțe antioligarhice, după cum sugerează propagandistul-șef al Kremlinului, Dmitri Kiseliov, nu salvează PSRM-ul de la pieire.

În primul rând, o asemenea coaliție ar fi atât de atipică, dacă ținem cont de profilul alegătorilor celor două forțe, încât ar provoca o adevărată avalanșă de reacții în spațiul public. În plus, atitudinea dușmănoasă și ireconciliabilă a liderilor actuali ”de dreapta” ar face aproape imposibilă conviețuirea lor politică. Animozitățile ar fi atât de evidente, iar presiunea publicului atât de mare, încât nu-i exclus ca această alianță de conjunctură să se destrame, înainte să apuce voteze ”pachetul de legi antioligarhice” al blocului ACUM.

În afară de asta, incoerența și lipsa de viziune pe termen mediu și lung a liderilor PAS și PPDA și disponibilitatea lor de a sacrifica totul de dragul propriei imagini le-ar da mari bătăi de cap socialiștilor. Atacurile gălăgioase, dar adesea fără efect, asupra lui Plahotniuc, s-ar putea sparge mai degrabă de capul lui Dodon decât al lui Plahotniuc. Mai ales că liderul democraților nu va sta cu mâinile în sân și va riposta pe măsură. Or, Dodon e mult mai vulnerabil decât Maia Sandu și Andrei Năstase și e puțin probabil ca cei doi să-și consume energiile pentru a-i salva pielea, în cazul unor probleme serioase.

Nici măcar Moscova, care ar saluta un asemenea proiect, nu ar face mare lucru să-l apere, atunci când Plahotniuc va pune tunurile pe el. Eventual, îi va oferi un loc de refugiu, cum a făcut în cazul lui Ianukovici.

Alegerile anticipate

Deși, la prima vedere, par ar fi singurele în măsură să întârzie destrămarea mitului Dodon, șansele de reabilitare sunt practic nule. Experiența politică arată că, atunci când un partid intră în trend descendent, cum e cazul PSRM, alegerile repetate nu fac decât să taie nemilos din procente. Iar o cădere de la 35 la 20 de mandate, de exemplu, ceea ce e absolut real, ar deziluziona total electoratul său.

De aici până la o dinamitare din interior rămân doar câțiva pași. În scurt timp, s-ar produce o separare zgomotoasă a unor figuri centrale din cadrul partidului, care ar pune eșecul pe seama lui Dodon și Grecianîi și ar lansa proiecte politice proprii, menite să preia electoratul de ”stânga”. Totuși, la ora actuală, socialiștii nu au niciun lider suficient de proeminent, care să poată prelua in corpore acest electorat, cum a fost în cazul ”Dodon vs Voronin”.

După aceea, ar urma destrămarea fracțiunii și reducerea ei la un număr de 8-10 deputați fideli, care însă ar rămâne niște voci marginale în Parlament (a se vedea cazul PLDM, PL sau PCRM). Din acel moment, se intră în faza finală, care se încheie cu dispariția totală de pe scena politică.

Concluzii

Așadar, vedem că proiectul Dodon nu prea mai are șanse la viață. A fost aproape, dar nu suficient, ca să-l poată egala pe părintele său politic, Vladimir Voronin. În primul rând, Dodon nu are carisma, capacitățile intelectuale și nici experiența lui Voronin și nici n-a avut atâta putere care să-i permită să-și fortifice pozițiile și să îndeplinească măcar parțial așteptările electoratului nostalgic. În plus, despărțirea de Voronin a fost brutală și dureroasă, ceea ce i l-a transformat în dușman pe bătrânul general, iar ca urmare, nu s-a produs transferul de autoritate, care l-ar fi legitimat și mai mult în această poziție.

Nici anii cât s-a aflat în opoziție nu au fost deloc ușori. Hărțuiala lui Usatîi, presiunea lui Plahotniuc, oprobriul public și, într-un final, apariția lui Șor și-au spus și ele cuvântul. Așa că până aici a mers ostașul.

Partea interesantă este totuși alta. În premieră, nu există nimeni să-i ia locul. Nici măcar Șor, care astăzi pare singurul lider popular pe acest segment. În primul rând, pentru că nu se înscrie în tipare, iar proiectul său politic este total diferit de cele ale lui Voronin și Dodon. Are un spirit prea practic și abordări prea exacte, încât omite sentimentele, care sunt definitorii pentru această categorie de electorat. Da, joacă și el pe niște nostalgii sovietice, dar nu suficient încât să furnizeze acel pachet complex de emoții, care-i face să vibreze pe cei nostalgici după URSS. În plus, Șor este respins de Rusia, are chiar interdicție acolo, or, în acest caz, este greu să împaci capra cu varza.

Prin urmare, ”stânga” cea de temut se dezumflă, în sfârșit. Iar odată cu ea dispare în eternitate fantoma trecutului sovietic, care ne-a dat atâtea bătăi de cap. Asta înseamnă că, ușor, mesajele politice se vor schimba, iar votul geopolitic nu va mai avea impactul de altădată. Faptele vor fi cele care vor face diferența, nu bau-baul comunist, iar asta arată încurajator.

Așa că cei cu viziune ar trebui să se reprofileze și să-și gândească altfel strategiile. Intrăm într-o nouă eră a războiului politic, cu alte arme, cu alte simboluri și cu alte argumente. Cred că va fi interesant.

S-a cam încâlcit treaba în politica de pe Bâc. E ca într-un film în care nu mai înțelegi cine-i personajul bun și cine-i cel rău, chiar dacă unul dintre protagoniști te-a cucerit din start. Or, se mai întâmplă ca treburile să ia o cu totul altă întorsătură și să constați, în final, că ai mizat pe cine nu trebuia. Că personajul rău, pe care îl blamai la început, este de fapt eroul care salvează fata din ghearele asasinului în serie. Nu toți ucigașii au chip de monstru, dimpotrivă, unii sunt chiar de-a dreptul simpatici și credibili.

Doar că aici nu vorbim despre un film, în care, de regulă, binele învinge răul. Viața bate filmul, mai ales când e vorba de politică. Așa că nu-i deloc exclus ca fata să fie sacrificată până la urmă, iar monstrul cel simpatic să triumfe.

Insistența cu care Moscova cere formarea unei coaliții PSRM-ACUM ar trebui cel puțin să-i pună în gardă pe aprigii noștri luptători cu oligarhia, chiar dacă, aparent, ceea ce spun vocile influente de acolo ar fi perfect valabil, după cum afirmă Andrei Năstase. Moscova nu crede lacrimilor și rareori pune interesul altora deasupra propriului interes. Problema e în ce constă acest interes și de ce este atât de preocupată vechea metropolă de soarta guvernării de pe Bâc.

Doar un naiv poate crede că rușii nu pot dormi de grija moldovenilor și că mor de dragul democrației și a luptei cu oligarhia. Cunoaștem prea bine că mama oligarhiei stă în capul mesei la Moscova, iar democrația plânge și suspină acolo. Iar dacă e să comparăm care stat e mai capturat, Moldova sau Rusia, noi cred că nici la concurs nu ne calificăm. În Rusia, opoziția abia răsuflă, iar după fiecare ieșire publică, liderii ei sunt trimiși să mediteze după gratii sau chiar să fie împușcați de-a dreptul (a se vedea cazul Navalnîi sau Nemțov). De presă anti-sistem cred că n-are rost să discutăm.

Prin urmare, apelul lui Dmitri Kiseliov către politicienii moldoveni, prin care îi îndeamnă să facă o alianță anti-oligarhică, pentru a scoate țara din captivitate, arată de-a dreptul bizar. Așa că, acea cupă cu otravă sau mărul otrăvit, la care făcea referire propagandistul-șef al Kremlinului, s-ar putea afla nu la Plahotniuc, ci chiar la umila lui persoană sau, mai exact, la cei care vorbesc prin gura lui.

Într-adevăr, Moscova are motive suficiente să nu-l iubească pe Plahotniuc. Doar că acestea n-au nicio legătură cu statul capturat și nici cu valorile democratice. Tot așa cum e prea puțin probabil ca dosarul penal intentat pe numele liderului democraților, cu doar două zile înainte de alegeri, să aibă vreo legătură cu Codul Penal al Federației Ruse.

Plahotniuc a călcat Moscova pe bătătură în repetate rânduri. Declararea vicepremierului rus Dmitri Rogozin persoană indezirabilă, expulzarea brutală a celor cinci agenți ruși cu acoperire diplomatică, arestarea fostului deputat Iurie Bolboceanu, pentru relațiile sale cu serviciile secrete ruse și, nu în ultimului rând, condamnarea la ani grei de temniță a raiderului Platon, cel care spăla banii oligarhilor FSB-iști, nu se iartă așa ușor.

Aici mai putem adăuga Rezoluția ONU care condamnă prezența militară rusească  în stânga Nistrului, dar și insistența cu care a promovat guvernul Filip proiectele de interconectare energetică cu România, menite să reducă la maximum dependența față de Rusia. Mai ales că, în paralel, Plahotniuc a dezvoltat o relație suspect de strânsă cu americanii. Vizitele nenumărate peste ocean și întâlnirile cu înalți oficiali de acolo, inclusiv cu Victoria Nuland, fostă asistentă a Secretarului de Stat al Statelor Unite pentru Europa și Eurasia, le-au cam provocat indigestie ștabilor moscoviți.

Și astea-s doar lucrurile la vedere. Mai e o problemă legată de statul capturat, numai că arată un pic diferit decât o prezintă Maia Sandu și Andrei Năstase. SIS-ul, Procuratura, judecătoriile, poliția și alte structuri de forță acționează cu totul altfel de când Plahotniuc se află în capul listei. Multe s-au schimbat acolo și toate îs cam în detrimentul agenturii rusești care își face mendrele pe aici, de la Independență încoace. Așa că eliberarea țării din ”captivitate” este poate mai dorită de ruși decât de opoziția antioligarhică de la Chișinău.

Iată de ce Moscova e sinceră când spune că o alianță PSRM-ACUM ar fi soluția cea mai bună. Trișează doar atunci când lasă să se înțeleagă că din asta ar avea de câștigat săracul popor deșteptat al Moldovei, prefăcându-se că pe ea nu o privește. Iar felul în care a fost apostrofat Dodon, după care chemat la raport, împreună cu Zinaida Grecianîi, este grăitor în acest sens. Să vedem ce va zice de această dată președintele nostru, după consultările cu curatorii de la Moscova.

Ecuația e simplă, dragi alegători proeuropeni, care le țineți astăzi pumnii dragilor voștri Andrei și Maia: cu Rusia contra lui Plahotniuc sau cu Plahotniuc contra Rusiei. E grea alegerea, știu, dar de ea multe vor depinde.

Liderii defunctului bloc ACUM ne-au lăsat ieri pe toți cu gura căscată. Cică și-au asumat unilateral guvernarea și și-au partajat unul altuia cele mai importante funcții în stat, cea de președinte al Parlamentului și cea de premier. Exact ce și-ar dori poporul ”deșteptat”, care i-a luat din stradă și i-a trimis în forul suprem al țării, la alegerile din 24 februarie.

Presa loială și analiștii de curte s-au grăbit să ne asigure că avem de a face cu cea mai importantă manifestare de curaj din ultimul secol, iar votanții creduli s-au bucurat că, în sfârșit, își vor putea lua țara înapoi.

Toate bune și frumoase, doar că mai e un detaliu, pe care toți cei pe care i-am numit îl ignoră cu o stupizenie uluitoare. Blocul ACUM are în Parlament 26 de mandate de deputat, adică nici o treime din numărul total și exact jumătate din cât ar fi nevoie pentru crearea unei majorități la limită. În aceste condiții, ”curajul” lor seamănă leit cu cel al lui Don Quijote și Sancho Panza, care, călare pe o mârțoagă și un măgar și cu arme de carton, au pornit în misiune cavalerească, stârnind mirarea și râsul oamenilor sănătoși la cap.

Poate situația n-ar arăta atât de ridicol, dacă ar exista măcar un indiciu, care să confirme că cei doi ”cavaleri proeuropeni” și-au asigurat un minim suport care să facă posibilă îndeplinirea acestei idei fantasmagorice. Adică măcar ceva care să ne arate că este totuși posibilă preluarea de către opoziție a conducerii Parlamentului și votarea unui guvern, fie el și minoritar. Dar așa ceva nu există. Culmea e că cei doi, în loc să explice de unde vor lua cele 25 de voturi care nu le ajung, și-au reiterat indisponibilitatea de a se așeza la masa de dialog și și-au împroșcat cu noroi oponenții din Parlament, singurii care le-ar putea acoperi goliciunea politică. Să-ți pui mâinile în cap, nu alta.

La fel e și cu ”cele 10 porunci”, fără valoare juridică și aplicabilitate practică, înregistrate în Parlament ca petiții, care cică i-ar motiva pe deputații socialiști și pe democrații onești să facă abstracție de linia oficială a partidelor și să li se alăture, de dragul interesului național antioligarhic.

Explicații sunt două: fie proaspeții aleși ”antioligarhici” sunt niște diletanți căzuți de pe altă planetă, care n-au idee cum se face politica în Parlament, fie încearcă să profite de naivitatea propriilor votanți și să se retragă ”onorabil” în opoziție. Ceea ce-și doresc, de fapt, dar nu pot spune cu voce tare. Vorba aceea: prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul.

Faptul că cei doi reprezentanți ai ”poporului deșteptat” se confruntă cu probleme grave de discernământ nu e o noutate. Au demonstrat-o de-a lungul întregii lor cariere politice. Totuși, ei nu sunt singuri acolo. Există printre ei și oameni care au parcă un pic de minte și experiență și care ar putea măcar periodic să-i trezească la realitate. De ce nu o fac rămâne o enigmă.

Sigur, circul e interesant și se vor găsi mereu spectatori, doar că gluma se îngroașă și, în foarte scurt timp, multora le-ar putea trece bucuria în scârbă. Pentru că în această situație penibilă, nu există decât două soluții rezonabile, ori o coaliție PDM-PSRM, ori alegeri anticipate. Ce e mai bine pentru țărișoara noastră democratică, vă las să răspundeți singuri.

Un lucru însă trebuie reținut: indiferent care din cele două variante va fi pusă în aplicare, principalii vinovați vor fi circarii fostului ACUM, care, de atâta dragoste de sine, sunt gata să sacrifice o țară întreagă. Bineînțeles, dacă putem vorbi despre Republica Moldova ca despre o țară întreagă.

P.S. O mică remarcă și pentru cei ahtiați de așa-numitul curaj al lui Andrei și Maia de a nu strânge mâna întinsă a președintelui Dodon. Nu, acesta nu e curaj și nici verticalitate. Aceasta este lipsă totală de educație și de bună cuviință. Orice om cu șapte ani de acasă răspunde la salut, indiferent din care parte vine. Cei care nu respectă această normă elementară de etică sunt niște bădărani. Or, fiecare dintre noi a simțit pe pielea lui cum e să ai un bădăran în preajmă. Deloc confortabil. Așa că degeaba vă bucurați că bădăranii și mojicii au ajuns în Parlament. Deși fiecare înțelege diferit noțiunea de confort, unii chiar se complac în băloșenie.

Pagina 1 din 6
© 2018 Vocea Basarabiei

Autentificare

Utilizator *
Parola *
Ține-mă minte

Please publish modules in offcanvas position.