Au plecat din sat într-o zi de luni: unul în Franța și celălalt în Anglia, deși prieteni la cataramă, colegi de clasă, vecini și, plus la toate, veri drepți, jurase să nu se despartă nicicând, pentru că, ziceau ei, în doi e mai ușor să reușești în viață. Dar cu o zi înainte de a pleca din sat, s-au certat. Practic, pe loc drept. Pe stadionul din sat. De la un nenorocit de gol care, în fond, nu rezolva nimic. Nu rezolva nici soarta clasamentului pe raion și nici măcar soarta meciului. Echipa satului lor câștiga în fata echipei din satul vecin cu patru goluri, fiecare din prieteni înscriind câte două. De la acel gol, chipurile bătut din poziție neregulamentară, mai bine de 20 de ani n-au vorbit, nici măcar pe rețelele de socializare. Și iată că soarta î-a întâlnit. Ocazional. Peste ani. Și încă unde? La campionatul mondial de fotbal. Peste mări și țări. Qatarul a găzduit întâlnirea celor doi suporteri adversari. Unul – suporter al echipei Franței și celălalt – al echipei Angliei. Doi moldoveni, doi vecini, doi verișori pe care i-a certat cândva stadionul din sat, urma să-i împace stadionul din Qatar. Și i-ar fi împăcat, dacă...
Dacă nu ar fi fost ei dintr-un sat din Moldova, unde de mici copii toți știu a juca fotbal, mai întâi pe o toloacă de la marginea satului, apoi, crescând, și pe stadionul satului. Și întâlnindu-se la o terasă din Qatar, înainte de meciul țărilor lor, unde Nelu cu Săndel erau înregimentați în echipele de suporteri ale francezilor și, respectiv, ale englezilor, întâlnindu-se după 20 de ani nu ar fi strigat: Tu ești Ioane? La care Ion, și lui nevenindu-i a crede, întrebă la rându-i: Tu ești, măi, Sandu? Și ambii, sărind de la masă, uitând de camarazii lor fani, porniră cu brațele deschise unul spre altul. S-au îmbrățișat și, tot mirându-se unul de altul cum de au ajuns tocmai în Qatar, începură să se minuneze de cât de bine arată ambii, de când nu s-au văzut. Nu-i mai interesa fotbalul mondial. Nici Parisul, nici Londra cu tot cu Qatarul ăsta bogat și luxos, rămânând importante doar amintirile despre satul lor de-acasă, cu stadionul de acasă, care acum, probabil, că deja nici nu mai era, dar care a rămas a fi cel mai luxos stadion din lume.
N-au mai fost la meciul din acea seară. N-au fost nici la celelalte meciuri. La aeroportul din Qatar erau bilete (la avionul) doar spre Chișinău. Spre Londra și Paris nu erau, deși nici nu întrebară. Dar știau că nu sunt. În schimb, știau exact că va câștiga campionatul acesta mondial echipa lor. Echipa a doi veri, prieteni și colegi de clasă, care pierduseră cândva, cu vreo 20 de ani în urmă, poate cel mai important meci din viața lor.
