Greu. Greu e să rămâi astăzi Om. Nu pur și simplu să te numești, dar și să mai meriți a purta și păstra acest nume. Și mai greu e să fii Om cu demnitate. Om cu rădăcini sănătoase, crescute în adâncul brazdei neamului tău. Om cu adevărul așezat în cuvinte. Cuvinte adunate în fapte. Ca până la urmă ele, faptele, să fie opera cea mare a Omului. Operă care să permită oricui să afirme: Da. A fost, este și va rămâne Om. Pentru totdeauna.
Omului îi este dat să treacă prin încercări. Parcă special inventate de cineva, aceste încercări. Pentru verificare. Acel cineva, parcă înadins stă ascuns undeva, într-o parte, și așteaptă să vadă: va trece ori nu va trece și aceste încercări; va rezista ori nu va rezista; va rămâne Om ori nu va rămâne. Așa a fost odinioară, așa este și acum. Și dacă cineva crede că astăzi încercările sunt mai grele decât altădată, se înșală. Fiți atenți. A fost ciumă, astăzi – covid; au fost războaie cu săgeți, astăzi războaie cu rachete… Și doar dragostea din mare iubire a rămas neschimbată. Poate că undeva chiar mai zbuciumată. Și atunci, și acum omului i se cerea să rămână Om. Atunci a știut a rămână. Astăzi… Astăzi, cine știe…
Când veni acasă, după vreo 30 de ani de Diasporă, Zina găsi casa cum a lăsat-o cândva: vopsită frumos, cu ferestre de lemn, proaspăt date cu lac de culoarea nucului, cu poarta și portița, la fel vopsite și ele, parcă special pentru a întâlni oaspeți, cu grădina din fața casei împodobită în culorile florilor ei preferate – bujori, lalele și crini. Ia te uită, se gândi ea, a știut, pe semne, că vin acasă și a umplut grădina cu florile ei. Apoi își dădu seama că i-a venit în gând o prostie. Nu putea Vasile să știe că va veni în astă vară, măcar din simplul motiv că nici ea însăși nu știa acest lucru.
Vasile, fostul ei soț, o întâlni de parcă ea s-ar fi întors de la magazin. Așa și o întrebă: „Ai venit? Pe plită zeama de găină de anul ista e încă fierbinte. Pune-ți în farfurie și mănâncă, cred că ți-o fi fiind foame de pe drum.”
Luă o căldare plină, și vărsând apa peste un rând cu lalele galbene, ieși pe poartă și trecu drumul spre fântână. După câteva minute, când căldarea apăru din gura fântânii, apăru, parcă întâmplător, cu o căldare pe jumate cu apă, și vecina-sa Olimpiada, recunoscută de tot satul ca fiind cea mai guralivă femeie, care putea să-l scoată din sărite pe oricine, oricât de pașnic ar fi fost omul. Fără a fi întrebată, începu singură de departe:
– Iaca, am venit să iau o căldare cu apă de la fântâna ta. Se poate, măi Vasile?
– Se poate. Fântâna e pentru oameni. De ce să nu se poată?
Și luându-și căldarea cu apă proaspătă, numai ridicată din fântână, voi să se îndrepte spre poartă. Olimpiada, văzând că nu mai are timp de introduceri și pregătiri, o trânti pe de-a dreptul:
– Tare prost mai ești, măi Vasile. Chiar ai s-o primești pe Zânica ta înapoi? Chiar n-ai s-o alungi, cum ar alunga-o orice bărbat normal, după ce te-o lepădat de unul singur cu copiii, ea ducându-se pe urlați?
– Cine ți-a zis că m-o lepădat? Nu m-o lepădat. S-a dus cum se ducea pe atunci toată lumea și, iată, ca acum a venit la casa ei. Știam c-o să vină. O așteptam.
Intrând pe ușă și punând căldarea pe un capăt de laiță, zise: „Iaca, Zină, am adus apă rece.”
Aruncând privirea spre masă, Vasile văzu două farfurii pline cu zeamă de pui. Zâna lui, ștergând cu palma fărâmiturile care nu erau pe fața de masă, îl îndemnă cu o voce un pic răgușită: „Haide, așază-te, ca s-a răcit cu totul zeama.”
După prima lingură, Vasile zise pe un ton de parcă făcuse cine știe ce mare descoperire:
- Hm, nu s-a răcit deloc. Straniu. Ar fi trebuit să se răcească.
- Văd, spuse Zina. Nici al meu nu s-a răcit. Ce proastă mai sunt, Vasile, credeam că se va răci. Nu s-a răcit.
Și ambii începură să soarbe din farfurie zeama care, desigur, că se răcise, dar pe care ambii o voiau fierbinte ca pe timpuri.
